Informații contact

REVISTA CULT URA SRL, Str. Marin Sorescu 2A, Targu Jiu, Gorj

Tel. 0731 088 036

13552621_1015974001791836_479304315_nLângă zidul vechi, cu poartă masivă de lemn, se află rânduiţi în şir mai mulţi stâlpi, fiecare având în vârf un cuib de barză, cu familiile lor instalate acolo confortabil. E încă vară, e bine, nu a venit vremea plecării berzelor spre alte tărâmuri. Deschidem poarta masivă de lemn şi pătrundem într-o grădină verde, cu arbori înalţi şi trandafiri bogaţi, în care ne întâmpină o femeie de peste 50 de ani, însoţită de un motan negru ca păcura (“Belzebut în persoana”- râde Radu, soţul meu), şi de un câine la fel de negru, care linge grijuliu urechea rănită în luptele motăneşti ale lui Belzebut.

Femeia, cu ochi mari şi albaştri, ne roagă să mergem în biserică şi să o asteptăm acolo, răstimpul necesar să îşi termine niscaiva treburi începute în grădină. Intrăm în biserică.

Biserica fortificată din Cristian, judeţul Sibiu, edificiu martor  al istoriei unei etnii care, după ce a trăit sute de ani în acel loc, l-a apărat şi l-a iubit, a dispărut aproape în totalitate în cei 26 de ani scurşi de la Revoluţie.

Din cei aproape 3.000 de saşi care trăiau în zonă, au mai rămas doar 27, femei bătrâne, trecute de 80 de ani. A mai rămas şi femeia cu ochi albastri, păzitoarea bisericii fortificate din Cristian, păstrătoare a poveştilor despre o lume deja apusă, ghida noastră din acea dupa-amiază de vară fierbinte.

Aflam de la ea că prima atestare documentară a fost în 1223, sub denumirea latina de “Insula Christiana”, că un rege ungur a decis, într-o zi, să aducă saşi din zona Luxemburgului să apere această insulă a crestinătăţii, că le-a dat nou-veniţilor pământuri cât puteau munci, dar şi tot soiul de facilităţi, cu condiţia să se aşeze acolo definitiv, să clădească o vatră creştină şi să moară, la nevoie, pentru ea.  Iar saşii aşa au făcut. Secole după secole, au rămas acolo neclintiţi, în locul dat lor, retrăgându-se la vreme de restrişte în interiorul fortificaţiilor ce înconjurau simbolul indubitabil al creştinităţii lor, Biserica.

Dar aceasta este deja istorie, scrisă în cărţi. Dincolo de ea, sunt poveştile  despre viaţa lor de zi cu zi, despre iubire şi ură, hărnicie şi corectitudine, dar şi intoleranţă dusă, adesea, la extrem. Acele poveşti pe care femeia cu ochi albaştri, ghida noastră, ni le dezvăluie în răcoarea din interiorul bisericii, între zidurile care au fost martore, secole de-a rândul, la mii şi mii de vieţi la fel de mărunte şi trecătoare, ca şi a noastră.

Ea, ultima păzitoare a Bisericii, e o “corcitură”. Ne-o spune zâmbind , folosind chiar termenul acesta peiorativ şi, în faţa expresiei noastre uimite, ne detaliază că mama sa era săsoaică, tatăl român, iar cei ca ea, “corciturile”, nu au fost acceptaţi nici de comunitatea săsească, nici de cea românească, până pe la 1966!

Deşi etniile convieţuiau împreună, amestecul de sânge era aspru blamat. Dar când eşti deportat pentru şase ani în depărtata şi aspra Rusie, cum fusese mama ei, în acel ianuarie friguros al anului 1945, dacă scapi de acolo cu viaţă, nu îţi mai pasă de cutume sociale şi te măriţi cu cine vrei. În vremea veche, însă, când saşii încă nu fuseseră afectaţi de deportări şi se simţeau stăpânii absoluţi şi eterni ai locurilor, au venit peste ei două mari belele: ciuma şi austriecii surghiuniţi aici pentru că nu vruseseră să renunţe la credinţa evanghelică. Austriecii, cărora le-au fost oferite de stăpânire casele rămase pustii după epidemia de ciumă, s-au lovit de reticenţa saşilor faţă de străini.

Nu au fost bine primiţi, au fost prigoniţi chiar. Dar cum suveranii locurilor îi vroiau acolo,saşii au fost nevoiţi să îi tolereze şi, mai ales, nu le convenea să împartă lăcaşul Bisericii cu ei la slujbe. Numai că şi acum intoleranţa s-a făcuţ simţită: saşii intrau pe uşa principală, austriecii pe una secundară. Saşii aveau locurile într-o parţe a Bisericii, iar austriecii în partea opusă. Dar tinerii, când se întâlnesc şi se privesc, uneori, se mai şi îndrăgostesc. Astfel, între saşi şi austrieci s-au născut, câteodată,  idile şi copii care au crescut fără tată, cu stigmatul de a fi “din flori”, numai pentru că cele două comunităţi nu vroiau să se amestece.

Mai târziu în timp, au început a fi permise şi căsătoriile între austrieci şi saşi, dar supuse unor reguli dure: femeia de o anume etnie, căsătorită cu un bărbat de alta, trecea la portul şi obiceiurile aceluia, se rupea de familia ei, iar în Biserică ocupa ultima bancă din cele rezervate comunităţii în care intrase…

Câte o fi văzut biserica aceea, mă gândeam în timp ce firul poveştilor  se depăna! Câtă iubire şi suferinţă, ură şi, poate câteodată, şi un pic de iertare… …Priveam femeia cu ochi albastri şi realizam că ea este ultima păzitoare a Bisericii din Cristian, cea pe care îşi sprijină amurgul vieţii bătrânele săsoaice rămase acolo, femei neputincioase şi singure, cărora copiii şi nepoţii, plecaţi într-un masiv exod, le trimit bani care, toţuşi, nu ţin locul celor emigraţi!

Mă gândeam că este o ironie a istoriei ca ultima dintre cei care iubesc şi trudesc pentru această biserică să fie o “corcitura” de sas şi român, căsătorită la rându-i cu un român şi mă întrebam firesc ce se va întâmpla cu edificiul acesta după ce şi această femeie nu va mai fi…

Se va pierde definitiv o întreagă cultură? Va avea statul român voinţa şi resursele necesare să conserve astfel de edificii ce poartă în ele istoria şi tradiţiile unei comunităţi acum aproape dispărută? Se va mai păstra ceva din spiritual acestei vechi “ insule a creştinităţii”, pentru care s-au jertfit generaţii de fiinţe umane? Am ieşit afară dintre zidurile ce înconjoară Biserica fortificată din Cristian. Berzele erau tot acolo. Pentru ele, nu a venit vremea plecării…

Distribuie:

1 Comment

  • dobre mihai, 2 iulie 2016 @ 16:34 Răspunde

    Foarte frumos scris.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.