Am pornit de jos, am plecat pe un drum pe care nu aveam de unde să îl cunosc. Nu știam dacă acest drum este asfaltat, pietruit sau plin de praf. Pur și simplu, mi-am luat „inima în dinți” și am plecat cu pași mici, fără să mă împiedic, mi-a plăcut să risc.
Priveam în stânga, dar și în dreapta mea, să văd dacă mai este cineva cu mine pe acest drum. Erau momente când vedeam pe cineva, dar erau și acele momente când eram doar eu cu mine.
Cu toate acestea nu am cedat, nu am plecat capul și am mers mai departe. Pe acest drum am întâlnit, uneori, copaci înalți, frumoși, la umbra cărora toți se înghesuiau…la pomul lăudat niciodată să nu te duci cu sacul.
Eu am preferat, în multe cazuri, acei copaci mici pe care să-i ud, să-i cresc, să le dau aripi, astfel să poată oricând să devină arbori care să uimească prin prezența lor.
Tot pe acest drum i-am întâlnit și pe cei care se grăbeau, claxonau să mă dau la o parte și nu-i înțelegeam de ce ard etape, de ce se grăbesc!? Și cum există o karma, după curbă erau opriți de radar și acolo rămâneau nemaiavând permis, iar eu îi depășeam zâmbindu-le mereu.
Recunosc, au fost și momente când acest drum m-a obosit…simțeam nevoia să mă opresc, să mă întind să privesc cerul, dar tot timpul îmi aduceam aminte că orice drum început trebuie să îl termin, mai ales că era vorba de drumul meu, cu bune și rele.
Și astăzi merg tot pe acest drum și nu am să renunț la el, mai ales că drumurile grele, cele unde este necesar să lupți și să te înarmezi cu răbdare, duc spre cele mai frumoase locuri de pe Pământ.
