O întâlnire cu eroul de război Simion Gârlea e ca o întâlnire cu România Mare.
El a trăit toate etapele creșterii și declinului românesc cu o seninătate pe care numai românii adevărați o au. Nu judecă, nu dojenește, nu se supără. Trăiește, pur și simplu, fiecare zi ca pe un dar de la Dumnezeu. Și în fiecare zi scrie în agendele lui de cine-i e dor, pe cine a cunoscut, de cine-și amintește. Și tot trecutul lui are aspectul unui caleidoscop foarte colorat, în care se amestecă uniforma soldatului cu iubirea femeii, mașina Enigma cu însemnările cifrate din agendele sale, locul natal din Basarabia cu dragostea de Teleorman. O întâlnire cu Simion Gârlea e o experiență în sine. Și cel mai frumos sentiment pe care omul acesta reușește să-l transmită e bucuria de a te vedea interesat de țara ta. Pentru că lui Simion Gârlea îi sunt dragi patrioții.
Toate sunt scrise în caiete pe care le păstrează ca un arhivar
A trecut prin multe… Toate sunt scrise în caiete pe care le păstrează ca un arhivar, într-o ordine desăvârșită, astfel încât să nu-și încurce niciodată amintirile. Știe exact câte scrisori a primit pe front și câte a trimis. Avea 18 ani când a plecat de casă, din Basarabia, din satul Răspopeni. A stat pe front 1.267 de zile și a descifrat mesajele codificate, utilizând mașina Enigma. Inventată de Arthur Scherbius pentru companiile comerciale care doreau să-şi stabilească un sistem codat de comunicaţie, maşina electrică pe rotor “Enigma” a devenit instrumentul predilect al germanilor pentru transmiterea de mesaje pe front.
„Au fost mulți oameni de diferite grade, morți, răniți, prizonieri sau dispăruți…”
A supraviețuit armelor, tancurilor, frigului și foametei. Iar acum povestește ca un veritabil cronicar drumul lung al reîntoarcerii în țară: „Dezastrul suferit de trupele române în Cotul Donului în luna noiembrie și decembrie 1942 a dus la reducerea drastică a efectivelor armatei. Au fost mulți oameni de diferite grade, morți, răniți, prizonieri sau dispăruți. Cei care au rămas în viață, cu degerături și debusolații, au început să se regrupeze. În condiții extrem de grele, chiar de neînchipuit, nemâncați și degerați de frig, am ajuns într-un sat mic. Curțile caselor nu aveau garduri. La o astfel de casă am fost cazați patru ostași din diverse regimente și divizii. La casa unde am stat, erau două persoane bătrâne, spț și soție și un copil mic de vreo doi ani. În camera mică, noaptea stăteam pe scaune, iar ziua pe afară. Într-unmic adăpost era o capră, de la care luam puțin lapte pentru copil. Într-o zi, un ostaș a luat de pe plită cana, care avea o jumătate de litru de lapte, vrând să-l bea. L-am oprit imediat, el înțelegând cui îi era destinat laptele. Gazda ne-a mulțumit pentru aceasta. Pe data de 25 decembrie 1942, într-o vineri, am intrat pentru prima dată într-o casă de când venisem pe front…”
„Simion Gârlea, deși nu este teleormănean prin naștere, este teleormănean prin adopție…”
Și povestea continuă la fel de dramatic, lăsându-l pe ascultător cu pielea înfiorată și cu imaginația răscolită de frânturi de experiență pe care în alte condiții nici nu ți le-ai fi putut reprezenta. Simion Gârlea, deși nu este teleormănean prin naștere, este teleormănean prin adopție. Vorbește frumos despre toți teleormănenii pe care i-a cunoscut și nu se supără pe nimeni. Poate doar faptul că unii nu-i mai răspund la telefon îl face să se simtă cumva nedumerit…. Dar nici pe ei nu-i judecă. Pentru că Simion Gârlea este un om împăcat cu sine. Este unul dintre acei români adevărați și rari, care trăiesc pentru alții. Și, în plus față de ei, Simion Gârlea trăiește de când a luat ființă România Mare. Și privindu-l, ai cumva senzația tulburătoare că stai de vorbă cu țara ta…
Cei care doresc să-l cunoască, pot accesa link-ul de mai jos:
Carmen Dumitrescu
