Informații contact

REVISTA CULT URA SRL, Str. Marin Sorescu 2A, Targu Jiu, Gorj

Tel. 0731 088 036

Pe numele său real Dumitru Ioan s-a născut la 13 / 25 octombrie 1858 la Ploieşti. A fost un om politic, avocat şi ziarist. A fost pentru o scurtă perioadă prim – ministrul României, între 1921 şi 1922. De-a lungul vieţii a folosit mai multe nume (Dumitru G. Ioan, Dimitrie G. Ioan, Dimitrie G. Ionescu, Demetru G. Ionescu, etc.), iar odată cu intrarea în politică s-a oprit la Take Ionescu.

A fost al doilea fiu al familiei de negustori Gheorghe (Ghiţă) şi Eufrosina Ioan din Ploieşti, având 3 fraţi: Constantin, Toma şi Victor. Studiază la liceul „Sfântul Sava” din Bucureşti, apoi îşi continuă studiile în Franţa, unde absolvă Facultatea de Drept a Universităţii din Paris (1875 – 1979), la care obţine şi titlul de Doctor în drept cu menţiunea „magna cum laude” (1881), cu teza „De la condition de l’ebfant naturel dans la legislation romaine”.
Întors în ţară a ales să devină avocat, înscriindu – se în baroul Ilfov.

În anul 1883 intră în viaţa politică în cadrul Partidului Naţional Liberal, fiind ales deputat pe listele acestuia în Colegiul III – Ilfov. Părăseşte Partidul Naţional Liberal în 1885, devenind membru al grupării liberale „Dizidenţa” alături de Constantin C. Arion, Constsntin Dissescu, Alexandru Djuvara, Nicolae Flaeva, fraţii Leca şi alţii.

Take Ionescu
Take Ionescu

În urma eşuării diferitelor încercări de refacere a unităţii PNL, în 1891 Take se alătură Partidului Conservator.
În 1908 fondează Partidul Conservator – Democrat al cărui preşedinte a fost până la moarte.

Pe parcursul carierei politice, Take Ionescu a ocupat o serie de poziţii ministeriale:
– Minitru al instrucţiunii publice şi al cultelor (1891 – 1898),
– Ministru de finanţe (1904 – 1907),
– Ministru de externe (1912 – 1914).
A fost de asemenea şi preşedinte al Consiliului de Miniştri (1921 – 1922).

S–a făcut remarcat prin calităţile sale oratorice, căpătând în epocă porecla „Tăchiţă Gură de Aur”.
Take Ionescu a activat şi în presă, conducând sau colaborând la publicaţii cum ar fi; „Românul”, „Epoca”, „La liberte Roumaine”, „Dreptatea”, „Timpul”, „Constituţionalul”, „Conservatorul”, „La Roumanie”, „Acţiunea”, „Universul” şi „Evenimentul”. Înre 1883 şi 1898 a fost corespondent al ziarului „Times” la Bucureşti.

Take Ionescu a fost un susținător al intrării României în Primul Război Mondial, de partea Antantei. De activitatea sa ca ministru de externe se leagă semnarea Păcii de la București din 1913, la sfârșitul celui de – al doilea Război Balcanic, precum și punerea bazelor Micii Înțelegeri în 1921. A fost un sprijinitor activ al luptei pentru unitatea națională a românilor din afara granițelor, militând în același timp pentru respectarea drepturilor minorităților naționale.

Take Ionescu a fost căsătorit de două ori

Pe prima soţie, Elisabeth Richards, o cunoaşte la un concert în Franţa în vara anului 1879. Căsătoria cu Elisabeth (Bessie) Richards s-a oficiat în Anglia, pe 13 noiembrie 1881, la Brighton și pe 19 noiembrie în biserica greco-ortodoxă din Londra.

După revenirea în țară la absolvirea studiilor în Franța, în luna decembrie 1881, tinerii căsătoriți s-au instalat într-un apartament modest, închiriat în casele „Holbrich”.

Familia Take Ionescu a locuit cu chirie până în anul 1897, când a achiziționat prin licitație publică, pentru suma de 83.000 de lei, casa Porumbaru din strada Cătun, pe care o vor extinde și i-au refăcut fațada, baza planurilor arhitectului elvețian Louis Blanc. Între timp, în anul 1893, Take Ionescu cumpără o locuință modestă în Sinaia, pe care o renovează în anii 1894-1895. Locuința, botezată „Vila Negoiu”, va servi ca reședință de vară pentru familie pe tot parcursul vieții.

Take Ionescu
Vila Negoiu

De-a lungul celor 35 de ani de căsătorie, aceasta nu s – a implicat în viața publică, rămânând o prezență discretă. A făcut parte din diferite asociații și societăți de binefacere. Astfel Bessy și Take au fost fondatori „Societății Carpatina” din Sinaia, creată în 1893 împreună cu fostul stareț al Mănăstirii Sinaia, Arhimandritul Nifon, a cărei activitate va fi continuată de Secția Alpină a Bucegilor în perioada interbelică.

Bessie a manifestat o anume înclinare spre socialism. Adversarii politici ai lui Take Ionescu afirmau chiar că este socialistă. Cert este că a fost abonată permanent la organele de presă ale mișcării socialiste, „Munca” și „Lumea Nouă”.

Odată cu începerea războiului, Bessie Ionescu a plecat la Iași și apoi la Londra. În ianuarie 1918 publică în ziarul The Observer un articol despre tragedia României acelor vremuri.

Bessie Ionescu moare în aprilie 1918, la vârsta de 60 de ani, în urma unui stupid accident de călărie pe Rotten Row în Hide Park.

În urma decesului soției sale în aprilie 1918, Take Ionescu s-a recăsătorit cu Adina Cordescu, născută Olmazu, cu 33 de ani mai tânără decât el. Adina, cea de-a doua soție a lui Take Ionescu, provenea dintr-o familie de mici boieri buzoieni, înrudiți cu Constantin Sărățeanu, membru al Regenței de la sfârșitul anilor ’20. Take Ionescu și Adina Olmazu nu au avut copii, dar există surse conform cărora actorul Mircea Șeptilici ar fi fost fiul natural al ilustrului politician.

După moartea lui Take Ionescu, Adina a devenit doamnă de onoare a Reginei Maria, calitate în care a servit până în anul 1929, când s-a recăsătorit a treia oară. Adina Ionescu a încetat din viață la București în 1975 la vârsta de 84 de ani. În 1929 s-a recăsătorit cu principele polonez Jean Korybut Woroniecki.

Idila dintre Take și Adina Cordescu a început în iarna lui 1916, pe timpul refugiului de la Iași, și avea să se transforme într-o pasiune fulgerătoare, pentru care Take Ionescu și-a pus în joc chiar cariera politică. Astfel la începutul lui 1917, Take Ionescu, deși vice președinte al Consiliului de Miniștri, cere o „învoire” de la Ionel Brătianu pentru a merge la Odessa, sub pretextul întâlnirii cu noii conducători ruși de acolo. Scopul adevărat era însă acela de a se întâlni cu doamna Cordescu, aflată în refugiu cu familia în respectivul oraș.

Adina Take Ionescu (cum era numită oficial în societate), împreună cu arhitectul Petre Antonescu, este cea care face în 1924 diligențele necesare pentru amenajarea capelei funerare din incinta mânăstirii Sinaia, după obținerea, cu sprijinul lui Nicolae Titulescu, a aprobărilor de la guvern și Eforia Spitalelor Civile (de care aparținea mănăstirea). Adina se va preocupa și de mormântul primei soții a lui Take Ionescu, Bessie, aflat în Hove (lângă Brighton), plătind anual taxa de 22 lire sterline pentru întreținerea acestuia. De asemenea, în 1928 Adina a donat biblioteca juridică a lui Take Ionescu către baroul de Ilfov.

În timpul unei vizite în Italia în vara anului 1922, Take Ionescu s-a îmbolnăvit de febră tifoidă și a murit într – un sanatoriu de pe strada Via Toscana din Roma. Conform unor surse, el a contractat boala în Napoli, unde a mâncat o stridie infestată, și i s-a făcut rău în timp ce trecea prin Sicilia. Circumstanțele neobișnuite în care a murit au provocat interesul medicilor, fiind discutate de-a lungul anilor ’20 în cercurile medicale ca fiind „boala Take Ionescu”.

După ce s – a întors de la Liga Națiunilor din Geneva, Brătianu i-a făcut o vizită muribundului Ionescu, căruia i – a recunoscut meritele proiectelor balcanice („Ai avut dreptate domnule Ionescu. Am avut prilejul să văd acum în haosul de la Geneva de ce mare folos ne – a fost alcătuirea și solidaritatea Micii Înțelegeri”).

Take Ionescu este îngropat la Sinaia, iar o stradă îi poartă numele

Take Ionescu
Cavoul lui Take Ionescu, de la Mânastirea Sinaia

Trenul care i-a transportat rămășițele a fost primit cu urale de oficialii sârbi, în timp ce acesta le traversa țara. Ajuns la București, trenul a fost întâmpinat de alte locomotive care și au sunat sirenele la unison, din semn de respect. Sicriul, înfășurat în drapelul României, a fost depus la Ateneul Român, unde a rămas timp de mai multe zile. Cortegiul funerar, condus de Regele Ferdinand, a acompaniat sicriul, situat pe un cheson, până la Gara de Nord din București, de unde a fost transportat pentru a fi îngropat la Sinaia, la 30 iunie 1922.

Cavoul de marmură al lui Ionescu este plasat în curtea veche a mănăstirii Sinaia, lângă paraclis, într – un mic gang ce străpunge latura de nord pe sub clopotnița – turn, dând spre cimitirul mănăstirii. Pe pereții acestuia au fost inscripționate citate din discursurile sale, iar în vecinătatea acestuia a fost plantat un brad de către un grup de revoluționari. Situl funerar fusese donat de statul român Alexandrinei Ecaterina Woroniecki.

Locul unde acum îşi doarme somnul de veci fostul prim – ministru al României este lucul unde atunci când era mic, la 5 ani, după ce se îmbolnăveşte de holeră, vine cu bunica lui pentru a petrece perioada de convalescenţă. Take devine ataţat de acest loc, dorindu – şi ca atunci când va muri să fie îngropat aici.

În 1905, consiliul comunal Sinaia a hotărât ca strada pe care domicilia Take Ionescu să-i poarte numele. Și astfel, adresa vilei „Negoiu” devenea „Strada Take Ionescu” nr. 2. Tot în 1905, politicianul era ales preşedinte de onoare al Societăţii filantropice a meseriaşilor sinăieni “Vârful cu Dor”, atașamentul de orașul montan fiind definitiv.

În perioada 1916 – 1918, sub ocupaţia străină, nemţii au folosit vila, dupa ce au vandalizat – o. Biroul lui Take Ionescu a fost transformat în atelier de cizmărie, aici reparându – se bocancii şi cizmele soldaţilor germani.

După Primul Război Mondial, perioadă sub ocupație germană, vila intră într – o nouă etapă. Take Ionescu este prins cu politica internă, de la înfăptuirea Marii Uniri până la preluarea guvernului la sfârșitul anului 1921, anul 1922 fiind anul decesului marelui om de stat. Moştenitorii au stăpânit – o şi au locuit – o timp de aproape trei decenii, până în 1950, când a fost naţionalizată. Repartizată unei case de copii, renovările si reparaţiile curente s – au făcut din bugetul Inspectoratului Şcolar și clădirea s – a menţinut destul de bine în cele patru decenii cât a avut această destinaţie. După 1990, imobilul a fost scos din gestiunea Inspectoratului și a statului şi a fost retrocedată moştenitorilor lui Take Ionescu.

Take Ionescu

În anul 2019 era în propietatea lui Mircea Rednic, dar în iunie 2020 era de vânzare din nou.

În cazul locuinţei din Bucureşti, în anii ’30, s – a construit blocul Leonida, care a aruncat umbra pe o parte din proprietate. Apoi s-a construit blocul Casata, palatal a fost vândut Ministerului de Justiţie (1935).

Distribuie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.