Moartea, din păcate, dar în ordinea naturală a lucrurilor, este ultimul mare eveniment din viața omului. Este una dintre certitudinile de care aflăm încă din copilărie. Având în vedere importanța acestui eveniment, gorjenii, mai ales cei de la sate, respectă anumite obiceiuri din strămoși în ceea ce privește trecerea în neființă a rudelor. În secolul nostru, obiceiurile de la moartea unui om, deși este un eveniment trist, sunt mult mai respectate ca cele de la căsătorie. În prezent, mai întâlnim mirese care sar peste obiceiul adăpatului (mersul miresei la apă n.red.), brad sau răscumpărarea miresei. Așa că, gorjenii respectă mai mult moartea, ca eveniment final, decât căsătoria.
Când murim, sufletele noastre ajung „acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”, așa cum spun preoții, la slujba înmormântării. Când un creștin se îmbolnăvește grav și rudele cred că poate deceda, atunci îl cheamă pe preotul locului ca să îl grijească și să îl spovedească sau altfel spus să îl pregătească pentru „marea trecere”. Atunci trebuie ca omul să își spună păcatele, să se căiască pentru ele, ca să poată muri împăcat și pentru ca Dumnezeu să îl ierte pentru cele făcute cu gândul sau cu fapta. De asemenea, pe lângă acest obicei care se păstrează mai ales la sate, atunci când omul este pe moarte, rudele trebuie să îi țină la căpătâi o lumânare aprinsă. Aceasta semnifică lumina de care are nevoie sufletul celui care va muri ca să aibă „calea luminată” în lumea de dincolo. În unele locuri din Gorj, bătrânii ne învață că lumânarea nu este bine să o țină o rudă, ci vreun vecin sau vreo altă cunoștință. Se spune că dacă îi ține ruda lumânarea, sufletul va ieși mai greu, bolnavului părându-i rău că moare. Este mare păcat de cineva care moare fără lumină, iar rudele au obligația morală ca în Joia Mare, adică joi, înainte de Paște, să aducă la biserică lumânări care se dau aprinse de pomană pentru sufletul celui plecat fără lumină. Și acesta este un obicei care încă se păstrează. În unele sate ale județului Gorj, la Vladimir, de exemplu, se dau de pomană lumânări și în Noaptea Învierii. Mai exact, preotului i se dă lumânarea cu care va da lumină credincioșilor.
Ce nu are voie să facă văduva!
După ce mortul este spălat, el va fi așezat în tron, apoi vreme de două nopți va avea loc priveghiul, urmând înmormântarea în cea de a treia zi de la deces. Rudele apropiate decedatului vor purta doliu cel puțin până la pomenirea de 40 de zile, dacă nu chiar mai mult. Tot ca și formă de doliu sunt percepute și restricțiile care se impun din bătrâni rudelor: văduva nu își piaptănă părul cât mortul era neînmormântat, nu are voie să spele sau să măture, să facă curat. Pentru cel care decedează trebuie să se dea pomeni la scurt timp. „Încă se păstrează obiceiul turtelor sau turtițelor care se dau de pomană a doua zi de la deces. Se fac în casă sau acum se și cumpără și se dau de pomană în fiecare zi, până când se împlinesc 40 de zile de la deces. Se dă de pomană și mâncare gătită pusă pe o masă rotundă, scundă, din lemn, care mai apoi se dă de pomană celui care a mâncat la ea. Sunt multe obiceiuri care se respectă. Dacă nu le știu femeile mai bătrâne, cu siguranță le știe preotul satului, al locului”, a spus tanti Veta din Țicleni.
Pomenile sufletului după moarte
Ce înseamnă pomana? Este ceea ce dăruiești pentru pomenirea mortului, mântuirea sufletului și iertarea păcatelor sale. Orice dai de pomană nu se pierde, cred unii gorjeni. Pomana pentru morți este o obligație morală a celor rămași în viață, așa arată că l-au respectat și cinstit pe cel plecat. Prima pomană este cea din ziua înmormântării, iar la ea participă multă lume, mai ales cei care l-au condus pe ultimul drum pe cel decedat. Se face colivă, care nu ar trebui să lipsească de la nicio poemenire a celor decedați. Cei veniți la pomană primesc și câte un colac, pe lângă mâncare câtă voiau și băutură. Se spune „Să fie primit!”, preotul zice „Dumnezeu să îl ierte”, se răspunde „Să-l ierte Dumnezeu!”. La 40 de zile de la înhumare, se face pomana mare, de șase săptămâni, când în absolut toate zonele Gorjului, se dă de pomană pat, masă, așternuturi, haine, încălțăminte. Se spune că, în această perioadă de 40 de zile, sufletul mortului călătorește prin toate locurile dragi. Dacă au posibilitatea, cei din familie sapă o fântână pentru sufletul celui decedat.
Toiagul cu mere al mortului și căratul apei dimineața
Fiecărui mort i se pregătește un pom, toiag plin cu de toate. Femeile de la sate spun că se ia un băț de alun, se curăță de coajă, i se lasă două țepușe-n vârf și apoi se începe a se împodobi. În țepușele din vârf se înfig mere, se leagă un prosop, batistă, dulciuri, colăcei, fiecare ce are pregătit să dea de pomană. Dacă cel mort este femeie, tot o femeie va primi acest toiag. În dimineața de după înmormântare, începe tămâiatul mortului/mormântului. Apoi „aducerea izvoarelor”: la Urdari, Vladimir și Țicleni la tămâiat și la adusul apei merge o femeie bătrână, care cunoaște obiceiul. Ea cară în fiecare dimineață, vreme de 44 de zile, câte o găleată de apă la trei oameni neputincioși. Apa se duce pe nemâncat și înainte să răsară soarele. În sâmbăta când se face pomana de șase săptămâni, femeia aceasta va împlini, alături de rude ale mortului, obiceiul „slobozitul izvoarelor”. „O femeie sau două din familia mortului merg cu mine la fântâna de la care am luat apă de cărat. Au cu ele nouă colaci, nouă lumânări, țuică, vin și ce mai dau de pomană. Eu aduc cotovăile de dovleac sau trocile. Astea sunt exterior de la dovleci, le usuc toamna. Am un băț de alun care se cheamă răboj și pe care am făcut 44 de crestături cu un cuțit. Câtă apă am cărat. Ruda mortului aduce o basma sau o eșarfă, înainte aducea o pânză albă, acum s-au modernizat. Eu iau apă cu o ulcea de pământ și vărs de 44 de ori pe această cârpă, pe care o ține ruda mortului. Așa se slobozesc izvoarele. Apoi, în cotovaie, pun patru lumânări și îi dau drumul pe apă. Așa e la noi, aici. Nu știu cum o fi la alții!”, a povestit tanti Veta din Țicleni.
Ce este moartea!?
Sunt rituri și tradiții care se respectă, iar prin simplu fapt că le respectăm, arătăm că nu ne-am uitat trecutul. „Moartea nu este un sfârșit, este o trecere spre un nou început veșnic. Pentru creștinătate, nu contează moartea, ci cum este pus omul în fața acestei tragice treceri, starea lui interioară care se amplifică în veșnicie. Moartea este un început al vieții veșnice în Împărăția Lui Dumnezeu. Respectarea acestor tradiții arată că viii și adormiții formează încă aceeași familie, demonstrăm că avem aceeași purtare de grijă de ei, chiar dacă au trecut la cele veșnice. Cei vii fac jertfe în numele celor adormiți, sunt acte de milostenie și se numesc și parastase la biserică, pomeni. Noi, cei vii, mijlocim la Dumnezeu pentru cel adormit, ca păcatele sale să fie iertate. Jertfa noastră e plină de iubire față de cel adormit. La o pomenire pentru cel adormit, avem nevoie de colivă care simbolizează pe cel plecat dintre noi, de lumânare care închipuie credința celui adormit, vin roșu care închipuie viața, colacul mare și rotund care simbolizează credința noastră în viața de veci, deoarece cercul nu are nici început, nici sfârșit, prescurea în trei colțuri-Sfânta Treime, prescurea în patru colțuri-credința noastră în Biserică”, a afirmat preotul Dragomir Țicleanu, paroh al Parohiei Țicleni.
