„Știi că iubirea schimbă tot”…așa spune un cântec des fredonat în ultimul timp în România… Dar oare e adevărat? Chiar schimbă tot iubirea, sau este numai senzația noastră subiectivă de oameni amorezați, fără niciun suport real?! Se pare că există o adevărată chimie a iubirii, creierul unui om îndrăgostit modificându-și secreția de mediatori (acele substanțe secretate de creier pentru buna sa funcționare). Astfel, creierul unui om îndrăgostit funcționează similar cu al unui consumator de cocaină, unul dintre drogurile care stimulează secreția unui mediator numit dopamina.
Cu ajutorul RMN-ului funcțional s-au evidențiat, încă de acum ani buni, acele regiuni din creier capabile să secrete cantități mari de dopamină la o persoană căreia i se arată o fotografie a ființei iubite. Oricât ar părea de bizar, creierul îndrăgostitului care privește respectiva fotografie se aseamănă cu al unui drogat sub acțiunea cocainei. Un psihiatru din America, Olds, afirma: „Știm că ariile primitive din creier sunt implicate în iubirea romantică”…transformând, astfel, în pură biologie tot inefabilul iubirii cântată de poeți de-a lungul veacurilor. „Speranțele, spaimele și preocupările profunde, chiar nebunești ale primilor fiori ai iubirii, nu sunt decât manifestări de tip obsesiv-compulsiv asociate cu infatuare, datorate secreției scăzute de serotonină”, după părerea unui alt medic, Schwartz.
La începutul iubirii crește și secreția de cortisol, un hormon „de stres”, ceea ce provoacă bătăi puternice de inimă, palme transpirate, anxietate, îmbujorarea subită a obrajilor – manifestări întâlnite la îndrăgostiți. Dar cum iubirea presupune și zbucium, suferințele din dragoste au și ele chimia lor particulară. Când sunt separați mai mult timp, la cei indragostiți apare un sentiment puternic de „lipsă”. Ei simt o nevoie patologică să revadă ființa iubită, devin neliniștiți, neîncrezători în ei înșiși, nu mai au chef de nimic, uneori căzând chiar și în brațele depresiei. Orice veste de la cel drag are asupra lor același efect pe care o nouă doză de drog o are asupra unui drogat: învie, pur și simpul, pe loc! Separarea de persoana iubită, chiar dacă e pasageră, duce la depresie (opusul euforiei începutului de iubire), la fel ca și în cazul unei persoane dependente de droguri.
Dopamina este un neurotransmițător care iubește noutatea. Astfel, la îndrăgostiții care sunt de mult timp împreună apare un soi de „toleranță la stimul”, care nu e neapărat un semn ca aceștia nu se mai iubesc, ci doar ca ale lor creiere s-au obișnuit unul cu altul și nu mai produc mediatori cerebrali în aceeași cantitate ca la începutul relației, când fiecare reprezenta un „stimul” nou și cu atât mai puternic pentru celălalt. Un soi de toleranță analogă a celei dezvoltatea de vechii toxicomani, care îi făcea pe aceștia să caute alt drog… Multe teorii ale iubirii, spun Schwartz și Olds, afirmă că orice iubire mare și pasională devine, cu timpul, o iubire liniștită „compasională”, profundă dar fără euforia și trăirile de la început. Din fericire, în 2011, un studiu realizat de cei de la Stony Brook University din New York a arătat că te poți reîndrăgosti nebunește de cineva chiar și după decade de mariaj.
În cadrul acestui studio s-au făcut investigații RMN cuplurilor care erau, în medie, căsatorite de 21 de ani și au evidențiat capacitatea de a secreta la fel de mult dopamina în anumite arii cerebrale ca și la cuplurile proaspăt îndrăgostite. Concluziile studiului au fost că starea de excitare cerebrală rămâne chiar și după ce pasiunea amoroasă a trecut, favorizată, totuși, de elementele de „noutate” pe care cuplurile le introduc în viața și rutina lor cotidiană: o călătorie romantică în cuplu, în care cei doi se redescoperă în alt decor, activități noi, schimbări în vestimentație etc., toate acestea reprezentând forme de stimuli vechi sub o nouă aparență care diversifică modul de reactive al ariilor cerebrale associate cu plăcerea.
Creierul uman are o capacitate fascinantă de a se adapta la situații noi, iar acest lucru a făcut posibilă evoluția ființei umane de-a lungul timpului. Aceeași neuroplasticitate a creierului poate să devină, însă, dușmanul iubirii și al relațiilor monogame de lungă durată. Când viața în comun devine mult prea previzibilă, când avem impresia că nu mai putem să descoperim nimic la celălalt, creierul nostru neuroplastic se revoltă pentru că îl împiedicăm să își îndeplinească menirea.
„Știi că iubirea schimbă tot/ N-aș fi crezut că am să pot/S-accept să fiu altcineva/De teama c-ai pleca… „Fiindcă iubirea schimba tot”, cântă Andra…
