Într-o stație a iubirii…
Am întâlnit, într-o zi, fericirea.
Era așa de frumoasă, atât de gingașă… minunată. Îmbrăcată-n flori de primăvară.
Am fugit spre ea, am vrut să o întreb dacă-mi mai știe numele, povestea. Îmi era aşa de dor de ea…
O regăsisem, după atâta amar de vreme.
M-a privit puţin şi a plecat. Era grăbită.
Prezența mea a neliniștit-o. M-a părăsit din nou
Nu avea timp…
Tot ce voiam era să stea câteva ceasuri cu mine.
A dispărut din ochii mei… m-a lăsat fără vreun răspuns, într-o stație a iubirii… stație în care am pierdut… trenul, speranțele, anii, zâmbetele.
Și atunci am realizat…
Fericirea e doar o stare… cum poți scrie despre ea când de-abia ai întâlnit-o de câteva ori?
Dulce, trecătoare… ca o melodie spulberată în rafale de vânt…
Mi-a lăsat, totuși, ceva..
Un ecou, o frază… un gând împrăștiat în cer…
„Noi, ca două cioburi de sticlă… incompleți și defecți…
Doar focul ne putea uni.”
Și-un geamantan vechi, ponosit, ars, plin cu amintiri.
Am alergat, din nou spre ea…
Stinsă, cu ochii umezi, o căutam, o chemam..
S-a întors spre mine și mi-a spus:
„Timp…
E tot ce ai nevoie.”
Romina Vieru (autor)
