Unirea Principatelor Române, Țara Românească și Moldova, este primul moment important al înfăptuirii unității naționale. A fost și un succes al diplomației românești, ceea ce a însemnat și nașterea unei noi clase politice, dar și începutul unei epoci a reformelor.
Reporter: Explicați-ne importanța acestui eveniment, care a intrat în istorie sub denumirea de „Unirea Mică“?
Gheorghe Nichifor: Într-un an ca acesta, în care sărbătorim Centenarul Marii Uniri, popasul pe care națiunea română îl face la 24 ianuarie 1859 capătă conotații deosebite. Este considerat de către istoriografia noastră primul moment real al înfăptuirii unității românești, pentru că în privința momentului de la 1600, când Mihai Viteazu a reușit pentru o perioadă foarte scurtă să realizeze unirea celor trei țări românești, sunt interpretări diferite, unii susținând că domnitorul nu a avut conștiința înfăptuirii actului unirii, fiind mai degrabă o uniune dinastică, iar alții consideră că a urmărit să-i pună pe toți românii sub același sceptru. Momentul 1600 a fost un semnal pentru poporul român că se poate realiza unirea teritoriilor românești, ajungându-se la această realizare practică în secolul al XIX-lea.
Congresul de pace de la Paris și rolul pe care l-a avut în unirea principatelor
Rep.: A fost o mișcare de unificare de amploare mai mare, la nivelul Europei? Care au fost factorii favorizanți?
G.N.: În secolul al XIX-lea apare ideea de unificare statală națională în întreg spațiul european. Procesul unificării statelor românești se realizează în paralel cu unificarea Germaniei sau a Italiei. Așadar, sunt o serie de procese europene de anvergură, din care spațiul românesc nu iese din această cadență.
Rep.: De ce nu s-a pus și problema unirii cu Transilvania la acel moment?
G.N.: Este o stare de spirit din interior care merge pe ideea înfăptuirii unității naționale românești a celor două provincii, Țara Românească și Moldova, și este și un context internațional favorabil. Țara Românească și Moldova sunt suzeranitatea otomană, în timp ce, la 1859, Transilvania era încorporată Imperiului Habsburgic, din 1867, de la dualismul maghiar, va intra în componența Ungariei, iar Dobrogea era în componența statului otoman.
Era vorba de o compatibilitate între Țara Românească și Moldova, dată fiind organizarea internă aproape identică și a statutului de suzeranitate al Porții asupra ambelor Principate. În plus, pe la 1848, au fost desființate barierele vamale între cele două principate.
Prin urmare, Milcovul, din punct de vedere economic, aproape că nu mai exista. În ceea ce privește contextul internațional, situația ne favoriza, pentru că frecventele războaie între cele trei puteri din zonă – Rusia, Austria și Turcia – degenerează într-un conflict și mai adânc, este vorba de Războiul Crimeii, 1853-1856, în care Rusia se luptă cu Turcia, care era susținută de Prusia, Anglia, Franța și Sardinia, două dintre ele având opțiuni de unitate națională, cum avea și România. Rusia este înfrântă și este obligată să participe la un Congres de pace, prezidat de un ministru de externe al Franței, și acolo ni se oferă posibilitatea să ne pronunțăm cu privire la statutul nostru.
Au loc, apoi, celebrele alegeri pentru Adunările ad-hoc din Țara Românească și Moldova, care se pronunță pentru unirea celor două principate, idee care este pusă din nou în fața celor șapte mari puteri garante la Paris, în 1858.
Cele mai mari pericole
Rep.: Care au fost cele mai mari pericole care au existat în perioada respectivă cu privire unirea celor două provincii românești?
G.N.: Jocul va fi foarte tare, întrucât clasa politică incipientă de la București și Iași au trebuit să facă față unor provocări extraordinare. După dezbateri foarte intense unde se dezbătea menținerea separării, dar, pe de altă parte, ideea înfăptuirii unirii, se ajunge la un compromis, în așa fel încât și pe tronul de la Iași și pe tronul de la București să urce aceeași persoană, este vorba de colonelul Alexandru Ioan Cuza. Acest curajos om politic a mers pe ideea mutării capitalei la București. Adversitățile față de această idee au fost foarte tranșant puse pe tapet. Inclusiv marele nostru povestitor Ion Creangă este împotriva unirii Țării Românești cu Moldova într-o asemenea manieră.
El susținea ca măcar să rămână capitala la Iași. Alexandru Ioan Cuza a explicat că nu este o poziție favorabilă, pentru că Iași era îndepărtat de punctele importante ale Europei. Mutarea capitalei la București, constituirea unui drapel unic și o stemă unică erau pașii premergători către realizarea unității printr-un singur guvern și un singur parlament.
Lucrul acesta nu a fost ușor, pentru că trebuie să se țină cont și de reacții externe, dar Alexandru Ioan Cuza a dat dovadă de o inteligență diplomatică fantastică: își trimite emisarii, care erau personalități de care am auzit cu toții – Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu -, prin toate capitalele importante europene și reușesc să convingă marile puteri să i se recunoască domnia. Această recunoaștere este înfăptuită până în 1862. Acesta este contextul intern și internațional în care s-a realizat Mica Unire, cum o numim noi.
Rep.: Ce s-a întâmplat pe 24 ianuarie?
Ghe. N.: Episodul de la București, de pe 24 ianuarie, premers de 5 ianuarie, când Adunarea Electivă a Moldovei l-au desemnat ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza, care se pare că a fost luat prin surprindere. A acceptat, iar unioniștii de la Iași au făcut tot posibilul să comunice cu cei de la București. La propunerea unui agitator unionist, I.G. Valentineanu, populația din Capitală a luat cu asalt Parlamentul din Dealul Mitropoliei și i-a obligat pe deputații de acolo să aibă aceeași propunere ca și cei de la Iași. Exista și varianta unui domnitor care nu dorea unirea.
Reformele lui Cuza
Rep.: Unirea celor două principate a însemnat un nou început. Care au fost principalele realizări ale lui Alexandru Ioan Cuza?
Ghe. N.: Scopul înfăptuirii Unirii Principatelor Române era acela a declanșa o epocă de reforme. Este vorba, în primul rând, de secularizarea averilor mănăstirești – cam un sfert din pământurile țării erau închinate mănăstirilor străine, iar ele revin statului român. De altfel, aceste averi mănăstirești sau moșii vor sta și la baza înfăptuirii și reformei agrare din 1864, oprima și cea mai importantă reformă din răsăritul Europei de la momentul respectiv.
Împroprietărirea țăranilor realizată de Alexandru Ioan Cuza l-a făcut extrem de popular, dovadă fiind și faptul că a fost ales de locuitorii din Mehedinți în Parlamentul României și după ce el nu mai era domnitor. Reforma învățământului este o mare realizare a lui Alexandru Ioan Cuza. Patru ani de școală în mod gratuit era o înfăptuire care nu se regăsea în state civilizate. Apare, apoi, Codul Civil, Codul Comercial, Codul Penal, modernizate după sistemul francez. La un moment dat, a încercat să bată chiar și o monedă națională, ceea ce era destul de dificil pentru că nu eram independenți. Romanatul s-ar fi dorit să se numească această monedă.
Din nefericire, și cu concursul lui, Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să abdice ca urmare a unor conspirații a celor din jurul lui. În februarie 1866 a fost determinat să plece și nu s-a mai întors viu în țara noastră.
Rolul lui Ferdinand în Marea Unire
Rep.: Unirea Mică a fost primul pas către înfăptuirea Unirii Mari cu Transilvania și Bucovina. Care au fost următoarele etape pentru împlinire acestui deziderat?
Ghe. N.: Unirea de 24 ianuarie nu ar fi fost completă fără înfăptuirea Marii Uniri, de la care celebrăm în acest an împlinirea centenarului. Cu trei ani înainte de alegerea lui Alexandru Ioan Cuza și la Iași și la București, la Congresul de la Paris despre care am vorbit, trei județe din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail- intrau în componența Moldovei, județe pe care România le va pierde la 1878, unde Congresul de la Berlin este de acord să primim Dobrogea, urmare a Războiului ruso-româno-turc și declararea independenței României, dar să ni se ia de către Rusia cele trei județe.
Prin urmare, în 1878, România nu avea Basarabia, care se afla sub Imperiul Țarist, dar nici cele trei județe. În urma celui de-al doilea Război Balcanic, în 1913, un spațiu locuit de români mai degrabă în partea dinspre Dobrogea, și anume Cadrilaterul, este adus la România, în urma Păcii de la București, care a fost prezidată de către criticul literar Titu Maiorescu. Carol I își dorea la vremea respectivă chiar o ieșire la Mare Adriatică, nu doar către Marea Neagră.
Rep.: Care a fost rolul regelui Ferdinand în procesul de unificare?
Ghe. N.: Participarea noastră la Primul Război Mondial, care era pornită de către toată suflarea românească, nu doar cei din sud fiind entuziasmați de această decizie a conducerii politice, ci și cei din Ardeal și Banat. În urma acestei întâlniri de interese de către toți românii din spațiul românesc vom participa la război cu cele două etape ale sale: prima etapă în care ne luptăm cu Puterile Centrale și a doua când se produce o autentică degringoladă în Moldova ca urmare a retragerii rușilor, ca urmare a revoluției, mai întâi, din februarie, care nu are tentă comunistă, după care revoluția bolșevică, comunistă, din toamna anului 1917.
În aceste condiții suntem nevoiți să încheiem Pacea de la Buftea cu Puterile Centrale, care nu a fost niciodată semnată de către regele Ferdinand și exista această cutumă: o monarhie constituțională cum era a noastră trebuia să accepte prin reprezentantul ei documentul respectiv. Cum a amânat timp de câteva luni de zile, reluarea ofensivei aliaților din puterilor Antantei pe frontul de vest i-a găsit pe români cu o armată destul de bine pregătită pentru că demobilizaseră toate trupele, astfel că doar cu o zi înaintea încheierii armistițiului am declarat din nou război Puterilor Centrale și le-am dat un ultimatum ca în 24 de ore să părăsească spațiul românesc.
Generalul Berthelot telegrafia la Paris și spunea că românii sunt la sfârșitul războiului tot de «partea noastră, deci revendicările lor sunt legitime». Și aceste revendicări erau teritoriile românești aflate în componența monarhiei bicefale: Transilvania și Bucovina. Anterior, în 27 martie 1918, Basarabia revenise la România grație legitimării actului de la Chișinău de către un guvern pro german. La 28 noiembrie și Bucovina își declară România cu Patria Mamă, iar la 1 decembrie 1918 este punctul final și cel mai important pe care îl marcăm în acest an.
2 Comments