Așa că voi căuta mereu trandafiri albi împrăștiați pe stradă și-un zâmbet înecat în cafeaua amară. Căci lumea asta nu iartă, iar egalitatea e o iluzie spartă. Iar dacă egalitatea aceea de care înveți la școală e doar o poezie spusă în grabă, atunci ce-i cu iubirea aia despre care auzi de-o viață, de pe vremea în care mergeai în patru labe și țineai noaptea în brațe un cățeluș de plus, ascuns acum în podul unei case?
E și ea o iluzie menită să ascundă un adevăr, mult prea negru pentru o lume colorată? Sau e ceva ce e menit să exprime galaxia pe care o simți în tine, în nopțile acelea de iarnă în care simți canicula sub piele și-o urmă a unui zâmbet în sânge, ca un spin de trandafir înfipt în palmă? Deși poate e un clișeu, menit să facă oamenii să creadă în ceva și să se piardă. Căci atunci când te pierzi e cald și o liniște bleagă și nu simți harababura din minte și atunci e bine, deși e doar o oboseală seacă, un gând amar lăsat să moară.
Sau, poate, e doar ziua aia în care ajungi acasă, în care strângi în brațe altă inimă seacă, înecată într-o țigară amară și-o cană de cafea cu lapte, îndulcită cu un zâmbet, care nu mai exprimă nici moarte, nici viață. Dar cred, totuși, că e ceva legat de viața asta amară, care se îndulcește uneori cu un cub de vorbe ciudate și-o privire care te face să alungi ura din vene, să o pui departe de inima ta rece.
Și totuși la sfârșit de tot e doar o iluzie, căci în cele mai negre gânduri ești doar tu cu tine, sau mai bine spus doar o parte din tine, partea aceea care a încetat să creadă în povești auzite pe stradă.
Romina Vieru (autor)
