De vorbă cu timpul…
Ne naștem să trăim, trăim ca să renaștem
Căci viața ce-o trăim, tot vrem să o întoarcem,
Fiindcă ce-am avut pare să fi fost mult mai frumos;
Mergem înainte, dar timpul e la fel de nemilos.
Și de ne-am întâlni cu el, rânjind pariu c-ar spune:
„Copile, ce tot încerci să dovedești în lume?
Nu mă cunoști deja destul de bine?
Sunt nelipsit din viața ta și a tuturor;
Eu nu te cruț așa că nu cere ajutor.
Cât să te milogești și să ceri îndurare?
Nu am iertat pe nimeni, mai bine îți ieși din stare.
Te văd că mergi neliniștit ca un mutant printre perfecți
Scrijelindu-ți zilele, ca-n-închisoare, pe pereți.
De azi e luni sau marți, ce mai contează?
Nepăsarea tuturor celor din jur te indignează.
Te porți de parcă ziua de ieri o poți avea și azi,
Dar dacă mai privești în urmă, riști să te cam arzi.
Așa că ține capul sus când când trec pe lângă tine,
Să vezi destul de clar din față cine vine
Capul sus, soldatule, privirea înainte!
Poartă-ți singur luptele,
Pregătește cuvintele.”
