Informații contact

REVISTA CULT URA SRL, Str. Marin Sorescu 2A, Targu Jiu, Gorj

Tel. 0731 088 036

13046259_10206189701770132_1730139467_nPictorița Daniela Adela Armega a copilărit la Țicleni, oraș despre care spune că i-a rămas în suflet, chiar dacă acum locuiește la Timișoara. Și-a petrecut copilăria înconjurată de iubirea familiei și frumusețea unor peisaje care mereu o inspirau. Desena de mică, iar acum tot ce își dorește este o expoziție proprie. Inspirată de oamenii pe care viața i-a pus în cale, Daniela Adela Armega spune că „un artist nu poate fi niciodată pe înțelesul tuturor. Merg mult pe concept și mă folosesc din plin de materie și textură. Lucrez cu lut și pământ, ceea ce face legatura dintre mine și lucrare mai profundă. Actul creator nu este prevăzut, totul se întâmplă în fața pânzei. Sinceritatea de moment!”.

Reporter: Ce amintire îți vine prima în minte când spui copilărie?

Daniela Adela Armega: M-am născut pe 1 iunie 1989, într-o zi de joi, ploioasă. Deși născută la începutul verii, sunt o iubitoare de ploaie, ceață și nori care spun povești, precum sunt de toamnă! Am copilărit în orașul Țicleni, drag sufletului meu, unde am fost mereu înconjurată de familie. Ei au fost la baza temeliei zidului meu și a ceea ce sunt eu astăzi. Oameni simpli și cu un suflet bun, deși niciodată nu au înțeles prea mult arta, m-au susținut încă de la început în parcursul meu artistic. Pentru mine, copilăria este zâmbet! Îmi amintesc cu drag de toată acea perioadă și îmi este dor câteodată. Îmi amintesc de pădurile frumoase de acasă prin care mă plimbam cu fratele meu, câmpiile pline de flori și mirosul căpșunilor de câmp. Aveam mereu un caiețel la mine în care schițam tot felul de imagini, gânduri sau scriam. Pe atunci îmi plăcea foarte mult și să compun sau să scriu poezii. Mi-am petrecut copilăria înconjurată de frumusețea naturii, de texturi și forme organice. Sunt așa de multe amintiri frumoase, încât îmi este și greu să mă rezum doar la una. Dar prima amintire care îmi vine în minte, este casa bunicilor, locul copilăriei în care am locuit până la 14 ani. Acum, ori de câte ori revin în vizită la bunica mea, îmi pare ireal. O văd ca pe o casă desprinsă dintr-o poveste, povestea copilăriei și zâmbetelor mele.

13020366_10206189701930136_1131396157_nRep.: La ce vârstă ai plecat din Gorj și de când ești în Timișoara?

D.A.A.: Din Gorj am plecat după finalizarea studiilor la Liceul de Muzică și Arte Plastice din Târgu-Jiu. Am urmat secția de Artă Monumentală și îmi doream să studiez la facultate secția de Restaurare Conservare. Am dat admiterea la facultățile de arte din București și Timișoara și am ales Banatul. A fost dragoste la prima vedere. Timișoara este absolut superbă și cred că este cea mai bună decizie pe care am luat-o atunci. Sunt în Timișoara din anul 2008, când am început cursurile la Facultatea de Arte Plastice și Design, din cadrul Universității de Vest, la secția Pictură- surse și resurse ale imaginii. Aici a continuat magia! La 19 ani am descoperit o noua latură a iubirii pentru pictură. Au trecut de atunci 8 ani, iar Timișoara a devenit o a doua casă. Despre viața personală, îmi este greu să vorbesc. Cred că este un defect al artiștilor plastici. Eu zic că în drumul meu am cunoscut mereu oameni minunați, care au contribuit fiecare, la formarea mea de astăzi, a omului ce am devenit. Adevărul este că sunt o norocoasă, mereu am spus asta! Am învățat să mă bucur de lucruri simple, mărunte și pline de semnificație. Am învățat să văd frumosul, chiar și acolo unde pare că nu îl poți găsi, iar acest lucru, face să fiu un om fericit, atât cât ține de mine. Nu am mulți prieteni, deși sunt un om sociabil, însă cred eu că am ales să păstrez în jurul meu oamenii de calitate, pe care îi ador și cărora le-am dăruit un loc special în suflet. Îmi place mult să îmi petrec timpul liber în zona culturală. Vernisajele sunt nelipsite, mersul la teatru și dezvoltarea personală prin participarea la diverse work-shopuri. Îmi place diversitatea!

Rep.: Unde lucrezi acum?

D.A.A.: Momentan, sunt cadru didactic. Îmi place să lucrez cu piticii, așa cum îi alint eu pe copilași. Ei îți dăruiesc uneori mai mult decât poți tu să duci, iar îmbrățișările lor și recunoștința părinților este ceea ce te face să le dăruiești cu drag toată învățătura.

Rep.: În afară de pictură, ce pasiuni ai?

D.A.: Tangoul. L-am descoperit acum doi ani și jumătate și m-am îndrăgostit. Este un dans plin de poveste, istorie, etică, muzicalitate, dăruire și oameni. Tangoul este format din fiecare poveste spusă, citită, trăită, simțită. Este acel ceva ce te învăluie și te cheamă mereu spre el, oriunde te-ai afla, ce creează și leagă oamenii la conexiune, printr-o îmbrățișare. De tango te îndrăgostești și nu îl mai uiți! Am cochetat și cu teatrul, dar cred că am trac de a fi în centrul atenției.

Rep.: De când pictezi?

D.A.A.: Pictez de când mă știu! Sau de când mă știu ai mei. Îmi povestesc mereu că, de mică, aveam un creion sau un pix în mână. La botez, unul dintre obiectele alese de pe tava ursitoarei, a fost un creion. Au urmat pereții zgâriați cu un cui, în camera bunicii și multele nopți nedormite din dormitorul de acasă, în care stăteam întinsă pe covor toată noaptea și pictam. Mă găseau părinții dimineața, adormeam cu fața pe foile proaspăt pictate cu acuarelă sau pe covor. Am început să mă joc de-a pictura încă de la 2-3 ani și încă îmi place. Doar că acum, nu mai este doar un joc, este tratată cu seriozitate. De culoare m-am apropiat pe parcurs. Am fost mereu o bună deținătoare a desenului și a compoziției, iar apropierea de culoare a apărut treptat. Se spune că este mai greu sa înveți culoare din cărțile de cromatologie, daca nu o simți. Totul a decurs de la sine în acest caz.

Rep.: Ce obișnuiai să pictezi în copilărie? Ce pictezi acum?

D.A.: În copilărie obișnuiam să pictez copaci. Mulți, mulți copaci. Încă o mai fac, dar nu atât de des. Mergeam mult pe partea de realism, am pictat chiar și icoane pe lemn și sticlă. Am făcut cunoștință cu arta abstractă și am aprofundat această zonă în anii de facultate și masterat. A fost un întreg proces de descoperire și cunoaștere a sinelui. (…) Prin intermediul lucrărilor mele, în principiu vorbesc despre frământările interioare, a anxietăților dobândite, de absorbție a lor în așa zisa societate a sufletului amorțit și plin de abisuri. Am mers, în ultimii patru ani pe ideea de simț a materiei în care interacțiunea cu aceasta este esențială. Este o expunere pe pânză a simțurilor, a ideilor și a sufletului artistului, în timpul transpunerii, dar și o reinterpretare asupra lor. (…) un artist nu poate fi niciodată pe înțelesul tuturor. Merg mult pe concept și mă folosesc din plin de materie și textură. Lucrez cu lut și pământ, ceea ce face legătura dintre mine și lucrare mai profundă. Actul creator nu este prevăzut, totul se întâmplă în fața pânzei. Sinceritatea de moment! Mă folosesc precaut de distorsionarea formei, care mă provoacă mereu și mă poartă în zone ale subconștientului. Nu caut o formă categorică, însă caut să pictez sentimente, izvorâte din ceva profund, a căutărilor sincere înspre profunzime. Existența în artă, în cele din urmă, are doar de-a face, în primul rând, cu sinele.

13062745_10206189702010138_321500179_oRep.: Câte expoziții ai avut? Ai vândut tablouri?

D.A.A.: Expoziții au fost multe, toate de grup. Nu le mai știu, însă, numărul. Am vândut și tablouri, însă nici nu se ia în discuție varianta de a trăi doar din vânzarea acestora. Cel puțin nu în țară. Oamenii preferă încă să cumpere printuri de la home deco. Încă mai avem multe de învățat în această privință. Artiști sunt mulți valoroși. Trebuie să învățăm să îi și apreciem.

Rep.: Îți mai amintești care a fost tabloul de care ai fost mulțumită de cum ți-a ieșit?

D.A.A.: Este o întrebare căreia îi răspund cu greu. Fiecare tablou finalizat îți poate lasă impresia că ești mulțumit de cum l-ai finalizat. Dar te poți întoarce a doua zi în atelier și nu îți mai place. Razi toată culoarea de pe pânză și o iei de la-nceput. Ca artist, ceri mereu mult de la tine. Și este dificil să te mulțumești. Simți că poți mai mult, indiferent de cât este de bună lucrarea tocmai finalizată.

Rep.: Ce îți sugerează următorul citat „un artist (…) să vadă cu ochii, să picteze cu sufletul și să persevereze (sunt vorbele pictoriței Sanda Șărămăt)? Te regăsești în el?

D.A.A.: Sigur că da! Fără perseverență, sinceritate și culori ce izvorăsc din suflet nu poți fi un artist. Trebuie să deschizi porțile templului tău interior, a reflectărilor. Să găsești frumosul și în ceea ce ceilalți văd doar urâtul. Există un discurs considerat foarte bun, pe care Duchamp l-a ținut în 1958, Houston, în care spunea că artiștii află dincolo de timp și spațiu, își croiesc drumul spre luminiș, „lupta sa întru realizare presupune o serie de eforturi, suferințe, satisfacții, refuzuri și decizii”.

13020182_10206189701970137_1390729483_n (1)Rep.: Ce contează cel mai mult în viață pentru artistul și omul Daniela Adela Armega?

D.A.A.: Oamenii! Ei sunt sursa inspirației mele. Sunt un element arhetipal, pătrunzător, purtători de frumusețe și sensibilitate, de informație de ordin emoțional-estetic, semantic. O formă de căutare necontenită, din punctul meu de vedere, și au o adevărată gramatică de comunicare prin felul lor de a fi. (…) În arta mea le dau valențe conceptuale, interpretabilitate, ce invită receptorul la dialog și contemplare. Oamenii sunt opere de artă vii ce coexistă!

Rep.: Ce planuri de viitor ai? Ce visuri de împlinit?

D.A.A.: O expoziție personală! Niciodată nu mi-am făcut curaj să expun singură și acesta este următorul pas, din dorința de a deveni și mai activă în zona artistică pe care o frecventez. Urmează călătoriile, din dorința de îmbogățire a cunoașterii. Muzeele și galeriile de artă îți oferă mult mai multă informație decât găsești în cărțile de istoria artei și hermeneutică. Față în față cu opera marilor artiști, întâlnești un sentiment unic. Am întâlnit lucrări ale lui Van Gogh în München și în Barcelona, la Fundació Antoni Tàpies, care mi-au tăiat răsuflarea. (…) Toate aceste experiențe și trăiri te fac să vrei să devii mai bun, să lași în urma pașilor tăi amintiri frumoase și lucruri minunate, care pot bucura și alte suflete. Îmi doresc ca, bătrână fiind, să pot spune cu mâna pe inimă că sunt mândră de realizările mele și că am atins, cu blândețe, măcar câteva suflete.

Distribuie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.