Locuiam pe atunci într-un internat pentru medici rezidenţi din Franţa, o clădire mare, construită pe la 1800, care fusese înainte spital şi care în ultimii ani fusese reabilitată, recompartimentată și transformată în Internat, un cămin studenţesc unde locuiam cei care nu ne permiteam să plătim chirie în oraş.
Internatul se afla într-o curte inconjurată de ziduri inalte, cu o poartă de acces dotată cu interfon, la care după orele 22 răspundea un paznic mofluz, de care te rugai mai abitir ca de muma lui Ştefan cel Mare să te lase să intri dacă întârziai cumva după această oră. Gardul era destul de înalt ca să poată fi sărit şi chiar dacă saltul ar fi reuşit, dincolo de el te aştepta un ditamai câine lup lăsat să patruleze la căderea nopţii şi despre care aveam o bănuială că nu mă simpatizează.
Acestea fiind clare, avusesem prevederea de a mă întoarce mereu în Internat înainte de zece seara. În după-amiaza aceea de 14 iulie aveam liber şi m-am decis să merg pe malul Tarn-ului unde auzisem că va avea loc o festivitate cu ocazia zilei de 14 iulie (Ziua Naţională a Franţei).
Pornisem singură, cu gândul că stau puţin şi apoi îmi văd de ale mele. Când am ajuns pe malul râului, plin de lume: pe bănci, pe pietre, pe jos chiar, fericiţi şi surescitaţi.Urma să fie un mega-foc de artificii, se auzea printre oameni.
Am căutat şi eu un loc şi m-am aşezat pe o bordură lângă o doamnă mai în vârstă, cu o figură angelică de bunicuţă din poveşti, care ţinea în lesă un buldog francez. Prietenoasă, doamna mi-a zâmbit şi imediat a intrat în vorbă cu mine: de unde sunt, cu ce mă ocup.
Mai exact, mă chestiona într-un mod politicos şi zâmbitor, aşa cum fac doamnele în vârstă peste tot în lume. Îi răspundeam atent, oarecum stresată să nu gafez, pentru că mi se părea prototipul franţuzoaicei vârstnice, distinsă, prietenoasă dar impecabil de amabilă.
Într-o ţară în care eşti străin iţi doreşti să fii acceptat şi ai mereu spaima că nu eşti ca ei, cei născuţi acolo. În plus, te însoţeşte temerea că poate te consideră inferior lor doar pentru că eşti străin şi vorbeşti cu accent, că nu vor avea curiozitatea şi răbdarea să cunoască omul care eşti tu cu adevărat.
Aşadar, răspundeam doamnei cât mai atent, ca la un examen. Asta până în clipa când în spatele ei a aterizat un negru mititel, cu părul foarte creţ, care a început să o îmbrăţişeze vesel. ”Nepotul meu, Louis!”, a spus doamna firesc şi zâmbind.
La fel de firesc, mi-a povestit că fiica ei era căsătorită cu un negru născut în Congo şi îl aveau pe Louis. Apoi, a adăugat că mai are un fiu mutat în Geneva, căsătorit cu o vietnameză, unul la Bordeaux însurat cu o franţuzoaică şi un fiu mezin, student la Londra, homosexual.
Istorisea firesc nişte fapte pe care ea le considera fireşti: să te căsătoreşti cu oameni de altă rasă şi naţionalitate decât tine, veniţi din celălalt capăt de lume, să locuieşti unde vrei, să trăieşti aşa cum vrei…
Şi mă gândeam, privindu-i ochii limpezi şi figura de franţuzoaică tipică, cum în oraşul meu din România orice băbuţă băştinaşă ar muri pe loc de inimă rea dacă fiu-su ar fi homosexual, şi ar ezita să iasă pe stradă cu nepotul negru, de teama gurii lumii… Mă gândeam că suntem încă intoleranţi, că ne îngrădim mental copiii, că suntem prizonierii ideilor preconcepute.
Focul de artificii începuse, agitându-l pe câine. Louis cel mic şi negru urla plin de entuziasm, aşa că doamna şi-a întrerupt confesiunile şi a strigat la cei doi: ”Louis, taci te rog! Robespierre, termină cu lătratul prostesc!”
In acea clipă m-am simţit foarte pătrunsă de spiritul Revoluţiei Franceze pe care o sărbătoream eu, o străină, alături de o “mamaie” franţuzoaică tipică, de nepotul ei negru şi de un buldog francez pe nume cum altfel decât ….Robespierre! ”Vive la France! Liberte, fraternite, egalite!” am strigat sub cerul luminat de artificii.
M-am întors la Internat puţin după orele 22:00. Poarta era deja închisă. Am sunat de mai multe ori la interfon, panicată că rămân noaptea pe stradă. A răspuns, într-un târziu, paznicul cel morocănos care cu greu mi-a deschis, după un interogatoriu amănunţit asupra identităţii şi intenţiilor mele, cât şi asupra motivului întârzierii.
Nu l-a impresionat de loc că mă întorceam de la sărbătoarea lui „14 iulie” şi nici nu părea pătruns de spiritul lozincii revoluţionare de “Liberte, Fraternite, Egalite”. Sau poate n-o fi fost francez?!
