Informații contact

REVISTA CULT URA SRL, Str. Marin Sorescu 2A, Targu Jiu, Gorj

Tel. 0731 088 036

În cadrul acestui interviu o vom cunoaște pe jurnalista Carmen Dumitrescu, cea care a pus bazele proiectului www.investigatoria.ro.  Cu ajutorul lui Carmen vom afla care este diferența dintre presa locală și cea națională, ce ar trebui schimbat la nivelul presei din România, dar și dacă jurnaliștii sunt uniți. Totodată, vom afla de la Carmen cu este să joci rolul de avocat al diavolului, dar și cum a reacționat atunci când a primit amenințări, în urma anchetelor de presă la care a lucrat.
Reporter: Înainte de toate aș vrea să te întreb dacă îți place place rolul de avocat al diavolului, apropo de proiectul www.investigatoria.ro, lansat de tine, și în ce constă acest rol?

Carmen Dumitrescu: Însăși profesia de jurnalist presupune abilitatea de a fi un avocat al diavolului, în sensul că, fiind oameni, nu ne iese întotdeauna să fim perfect obiectivi. Dar pentru a ajunge totuși la o anumită obiectivitate în relatarea faptelor, e întotdeauna necesar să faci un fel de exercițiu de empatie și să te gândești care ar fi argumentele părții pe care o acuzi. Evident, e necesar să întrebi partea acuzată și să afli acele argumente direct de la ea. Dar sunt situații în care nu primești răspunsurile și, atunci, te pui în picioarele avocatului care o va apăra în instanță în fața ta. Așa îți asiguri perspectiva obiectivă asupra lucrurilor pe care le scrii. Punându-te și în papucii victimei, și în papucii agresorului, și în pielea amărâtului, și în costumul de lux al politicianului. Desigur, uneori, e mai greu, pentru că vii cu propriul bagaj de frustrări, dar ești obligat să faci acest exercițiu: de a încerca să te menții în echilibru, astfel încât să nu devii extremist sau fanatic în cadrul demersului jurnalistic. La un  training pentru jurnaliști, cineva ne-a spus să ne testăm obiectivitatea. Și ne-a dat o coală de hârtie, ni s-a spus să alegem politicianul despre care scriem cel mai frecvent și, împărțind în două foaia, să scriem în dreapta defectele politicianului și în stânga calitățile lui. Dacă în coloana calităților nu puteai găsi nimic, atunci era clar, din punctul de vedere al exercițiului, că nu mai ești obiectiv. Și un jurnalist care nu e obiectiv nu prea mai servește rolului presei.

„Dacă poți face în Teleorman ceva frumos și durabil, poți fi sigur că te descurci cel puțin la fel de bine în orice altă parte.”
Reporter: De unde a pornit ideea cu acest nou proiect, unul național de această dată, după ce, în urmă cu ceva timp, ai lansat alături de prietena ta, Monica Vasilescu, proiectul „Liber în Teleorman”?

Carmen Dumitrescu: Liber în Teleorman a fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea profesională, asta și pentru că acolo n-a fost numai presă, ci și o prietenie foarte îndelungată, care a transformat greutățile în provocări și adesea în motive de amuzament. Dar, știi cum e, nu poți rămâne încremenit într-un singur proiect, chiar dacă e unul care te împlinește. Pe de altă parte, în Teleorman nu prea mai aveam provocări. Nu erau nici măcar alte măști în cadrul aceleiași piese, ci aceleași măști în aceeași piesă. Doar că mai schimbau partidele. Așa că devenise plictisitor și redundant. Nu mai era nimic nou sub soarele Teleormanului și eu aveam nevoie de mai mult. Ei, și a fost perioada petrecută în SUA, am fost acolo cu un program pentru jurnaliștii de investigație, și vorbind cu colegii jurnaliști care își desfășoară activitatea în zone geografice destul de periculoase, mi-am dat seama că e nevoie și în România de o publicație echilibrată, care să urmărească subiectele acolo unde ele se întâmplă. Adică, dacă afli despre fapte de corupție la Maramureș, te duci la Maramureș și le documentezi. Ceea ce nu se mai prea întâmplă la noi. Veți spune că presa locală poate face asta mai ușor. E adevărat, dar presa locală are de multe ori rețineri. Și atunci, tu, cu perspectiva curată și perfect obiectivă, poți vedea mai bine adevărul. Dar, evident, faci asta cu sprijinul presei locale, de care e nevoie ca de aer în țara asta. Din păcate, presa locală obiectivă e din ce în ce mai puțină. Așa s-a născut www.investigatoria.ro, dintr-o dorință de a practica un mod de a face presă pe care eu în România nu l-am văzut prea des. Și cred că e nevoie de publicații oneste, mai ales acum, în timpurile astea tulburi.

Reporter: Că tot am adus aminte de proiectul „Liber în Teleorman”, sunt curios cât de greu ți-a fost să practici meseria de jurnalist în Teleorman, într-un județ de unde, nu cu mult timp în urmă, se dădea ora exactă?

Carmen Dumitrescu: Nu mai vreau să discut despre asta, pentru că nu vreau să mă victimizez. Știam ce fac și mi-am luat toate deciziile în cunoștință de cauză, cu riscurile asumate. Așa că nimic din ce-a fost nu m-a surprins. Teleormanul e o experiență importantă pentru mine, e locul în care am descoperit că vreau să fac presă și e locul în care am învățat pe propria piele care sunt cele mai urâte lucruri care i se pot întâmpla unui jurnalist în timpul exercitării profesiei lui. De asta eu zic acum, oarecum distantă, că dacă poți face în Teleorman ceva frumos și durabil, poți fi sigur că te descurci cel puțin la fel de bine în orice altă parte.

„Sunt presiuni și asupra presei naționale, dar ele se rezumă la contracte și bani, nu la concedierea rudelor sau la răzbunări personale, cum se întâmplă în provincie.”
Reporter: Pe de altă parte, ținând cont că acum ai pus bazele unui proiect național, cât de greu este să mai practici această meserie în România. Și totodată, aș vrea să ne zici care este diferența dintre presa județeană, dacă mă pot exprima așa, și cea națională?

Carmen Dumitrescu:  E o diferență: e mai greu să faci bine presă locală decât să reușești un proiect național. De ce? Pentru că în presa locală ești extrem de aproape de toate lucrurile despre care scrii. Toată lumea știe pe toată lumea. Iar dacă ai lovit primarul cu un articol și primarul e prieten cu unchiul tău, să zicem, vei avea un scandal în familie. Dacă ai deranjat președintele de Consiliu Județean și el e vecin cu tine, o să ai ani de priviri răutăcioase peste gardul ce vă desparte casele. Dacă ai supărat șeful unei instituții publice, unde sora ta e foarte posibil să lucreze, generezi ani de șicane pentru ea. Deci, e cam greu să fii destul de motivat în condițiile astea, astfel încât să scrii fără griji. Presa națională nu ridică probleme similare. În primul rând, vezi lucrurile de la distanță, în al doilea rând poți genera mai multă presiune publică atunci când ești abuzat decât poate genera un jurnalist local și, în al treilea rând, nu prea există riscul să-ți afectezi prietenii și rude din cauza meseriei pe care o practici. De asta eu cred că presa locală e presa adevărată, acolo e tăria de caracter adevărată. Dar presa națională îți dă posibilitatea să cunoști mai mult, să înțelegi mai mult și să te miști mai mult, cu o onestitate absolută, pentru că, așa cum spuneam, ești totuși la distanță de mizerie. Sunt presiuni și asupra presei naționale, dar ele se rezumă la contracte și bani, nu la concedierea rudelor sau la răzbunări personale, cum se întâmplă în provincie.

Reporter: Știu că ai făcut multe anchete de presă, începând cu oameni politici și până la modul cum se vinde țara, bucată cu bucată, în trei județe din Transilvania, de exemplu. Care a fost cea mai grea ancheta la care ai lucrat, cât timp ți-a luat și ce ai învățat tu, personal, în urma acestei anchete?

Carmen Dumitrescu: Nu există anchete grele, în sensul de a lucra cu greutate la ele. Există anchete “grele”, în sensul că ele pot conta și face diferența. Eu n-am lucrat decât anchete care m-au provocat și pe care le-am făcut cu pasiune. Nu dormeam noaptea, nu mâncam ziua, nu mă gândeam decât la sensul lucrurilor pe care le descopeream. Da, am făcut multe anchete de presă, dar nu am un top al lor. Sunt mândră, însă, de ancheta publicată anul trecut în Investigatoria,  “Prințișorul composesoratelor”, e o investigație de presă despre Tanczos Barna, ministrul Mediului și despre cercurile de influență și interese care există în jurul fiecărei decizii pe care o ia. Și da, îmi amintesc că am muncit mult la ea, dar am muncit cu plăcere și am fost încântată de rezultatul final.

„Îmi vine în minte mesajul unui politician care îmi scria că va avea grijă să nu mai pot ieși în siguranță pe stradă.”
Reporter: Că tot te-am întrebat de anchete, am altă curiozitate. Cum ți-a venit ideea să începi ancheta jurnalistică despre modul în care se vinde țara prin Transilvania?

Carmen Dumitrescu: Sinceră să fiu, acolo nu a existat efectiv o intenție a mea de a face ancheta care s-a configurat ulterior. Eu eram curioasă, într-un sens sociologic, cum se întâmplă viața pentru românii care nu știu limba română în România. Și cum reușesc ei, mai ales cei tineri, să dezvolte un drum profesional în țara asta fără să-i știe limba. Abia acolo, la Odorheiu-Secuiesc și la Miercurea Ciuc am prins un pic sensul lucrurilor. Și, vorbind cu oameni din zonă, am aflat că se cumpără patrimoniu cultural din România de guvernul maghiar. M-am enervat la gândul că statul român duce incompetența până în punctul ăsta, dar m-am enervat și mai tare când Ministerul Culturii mi-a răspuns că nu e nicio problemă. Și atunci de la reportajul pe care pornisem să-l fac am ajuns la o investigație în mai multe episoade, în care arăt, cu acte și fotografii, cum pierdem patrimoniul din zona Ardealului. Oricum, e dezamăgitor gradul scăzut de interes al instituțiilor statului român cu privire la fenomen și e trist că autoritățile locale renunță la dreptul lor de preemțiune, pentru că nu înțeleg valoarea patrimoniului cultural. Pentru ei sunt doar niște clădiri în paragină pe care  ar vrea să le reabiliteze alții. Pentru istoria locurilor, ele sunt inestimabile. Sunt niște bijuterii în sine. Pe care noi le vindem, pe bani puțini, unui stat vecin.

Reporter: În același timp, știu că ai primit și foarte multe amenințări, în urma anchetelor pe care le-ai făcut. Care a fost cea mai ciudată amenințare pe care ai primit-o și cum ai reacționat în acel moment?

Carmen Dumitrescu: Cea mai ciudată amenințare… Îmi vine în minte mesajul unui politician care îmi scria că va avea grijă să nu mai pot ieși în siguranță pe stradă. Dar, în general, la amenințări eu nu reacționez. Pentru că cine amenință, în general, nu face. Cine vrea să-ți facă rău nu te avertizează în prealabil.

Reporter: S-a întâmplat vreodată să-ți  strici anumite prietenii, din cauza politicului, sau ai fost pusă în situația să renunți la prietenia cu un om pentru a merge cu o anchetă până la capăt?

Carmen Dumitrescu: Da. De mai multe ori. Nu eu am renunțat, însă, la prieteniile astea, ci prietenii respectivi s-au simțit mai în siguranță renunțând la prietenia cu mine. Eu am concluzionat că n-am fost, de fapt, niciodată prieteni și, evident, n-am pierdut nimic. Oricum, sunt genul de om care nu privește niciodată în spate cu ranchiună. Eu înțeleg că unii oameni fac atât cât pot. Și, uneori, oamenii pot puțin. Trebuie înțeleși ca atare…

„Principala problemă a pandemiei a fost faptul că guvernul a dat bani unei părți a presei.”

Reporter: Dacă tot vorbim de jurnalism, aș vrea să te întreb, din punctul tău de vedere, cât de mult s-a schimbat această meserie în ultimii zece ani? Și dacă această schimbare s-a făcut mai mult spre bine sau mai mult spre rău?

Carmen Dumitrescu: E o schimbare aproape totală. Nici nu mai recunosc acum presa de acum zece ani. Și nu o spun într-un sens bun. Acum un deceniu, presa nu se făcea din comunicate și postări pe Facebook. Obțineai subiectul cu greu din surse pe care trebuia să le păstrezi anonime, încercai să-l înțelegi, apoi începeai documentarea, care dura și o săptămână, apoi scriai. Acum scrii direct pe platforma site-ului, cu o minimă documentare sau nici atât, pentru că poți, pur și simplu, prelua de la alții care au muncit. Totul se întâmplă foarte repede, nu ai timp să documentezi riguros subiectele, cauți să vii cu un titlu care să atragă click-uri și cam atât. Pe vremea în care am învățat eu presă, nu era deloc despre asta și meseria chiar era frumoasă, în esența ei. Acum, eu insist să practic același tip de jurnalism pe care l-am practicat pe vremea când nu totul era copiat de pe Facebook. Numai că asta nu aduce mai mult public. Paradoxal, tot un articol cu titlul: “De citit!” aduce mai mulți vizitatori pe site decât o investigație riguroasă și amplă despre vreun mare afacerist sau politician. Dar nu, nu cred că asta e forma cea mai bună a presei și nu cred că tipul ăsta de presă mai poate schimba ceva.

Reporter: De doi ani și ceva suntem în pandemie, unii cred, alții nu. Din punctul tău de vedere, care au fost principalele provocări ale unui jurnalist în această pandemie sau chiar ale tale și cum ai trecut peste ele?

Carmen Dumitrescu: Pentru mine, principala problemă a pandemiei a fost faptul că guvernul a dat bani unei părți a presei. Asta a dus la scăderea credibilității presei, în general. Ceea ce nu e corect. Pentru că eu, de exemplu, n-am luat bani de la guvern. Și mai sunt mulți alții care n-au făcut-o. Dar, pentru că unii au luat tot ce s-a putut lua, anatema a picat pe toată breasla. Și cred că aici a fost marea provocare a pandemiei pentru jurnaliștii onești: să explice constant că nu toată lumea manipulează și că nu toți jurnaliștii iau bani de la stat. Nu știu dacă s-a reușit asta sau nu. În continuare, simt că oamenii au pierdut încrederea în presă și e foarte greu să recuperezi încrederea. De fapt, cred că e singurul lucru pe care nu-l mai poți recupera.

„Cum aș putea să fiu eu unită cu realizatori TV care promovează pe bani principii nocive?”

Reporter: Dacă ai avea puterea necesară  care ar fi soluțiile pe care le-ai implementa pentru dezvoltarea unui mediu favorabil pentru activitatea de mass-media?

Carmen Dumitrescu: Eu nu cred că oricine ar trebui să se prezinte drept jurnalist. Ca să fii jurnalist, trebuie să faci o școală, să urmezi niște cursuri de specializare, să ai talent la scris, să ai ochi bun pentru subiecte, să cunoști deontologia. Dar noi ce vedem în ultima vreme? O grămadă de personaje se prezintă drept jurnaliști pe rețelele sociale și sunt tratați ca atare, pentru că rețele sociale generează și întrețin iluzii. E ca Escrocul de pe Tinder, dar aici e despre cine pozează în cel mai bun jurnalist. Și diferențele nu sunt sancționate de public. Ca atare, eu mi-aș dori să existe reglementări care să stabilească foarte clar cine e jurnalist, cine e activist, cine e agent de influență, cine vânează job-uri sau avantaje, folosind legitimația de presă. Și n-ar fi greu de făcut, dar în timpurile astea, mi se pare că există chiar un interes ca presa să fie cât mai eterogenă și mai puțin demnă de credibilitate. Așa se întâmplă în perioadele de criză. Sunt oameni care au nevoie de haos pentru a se impune…

Reporter: Să ne imaginăm că mâine vine cineva la tine și îți spune că vrea să meargă pe urmele tale, care sunt primele trei sfaturi pe care i le-ai da sau i-ai spune să facă cale întoarsă si să-și caute alt drum?

Carmen Dumitrescu: I-aș spune că a fi jurnalist e cea mai frumoasă experiență profesională pe care poți s-o ai. Dar n-aș recomanda-o nici copilului meu. Cumva, cine e bun jurnalist știe asta, n-are nevoie de sfaturi sau de confirmări. E o vocație… Și, ca orice vocație, vine din interior și n-are nevoie de imbolduri din exterior.

Reporter: Înainte să te întreb despre pasiunea ta, aș mai avea o curiozitate și anume cât de unită mai este presa din România, astăzi?

Carmen Dumitrescu: Mă faci să râd. Cu mici excepții, foarte mici, presa de azi nici nu poate fi unită. Cum aș putea să fiu eu unită cu realizatori TV care promovează pe bani principii nocive? Sau cum aș putea să susțin cauza unuia care a descoperit că poate face bani din live-uri cu telefonul mobil? Dar există mici insule de cooperare între jurnaliști cu valori similare, care dau naștere uneori unor subiecte majore.

„Stilul literar mă ajută să transmit mai bine faptele pe care le descopăr în calitate de jurnalist.”
Reporter: Știu că îți place să scrii. Știu că ai și publicat. Cum ți-ai descoperit această pasiune, cât de mult te liniștește și cum se împacă pasiunea de a scrie cu meseria de jurnalist?

Carmen Dumitrescu: Păi scriu poezii de când eram foarte mică, cred că eram în clasa a cincea când am luat primul premiu pentru asta. După ce am terminat facultatea, am început să scriu romane și să mă ocup mai serios de talentul meu literar. De scris eu am nevoie ca de aer. Cu excepția celor câteva săptămâni în care am stat în SUA, eu n-am avut zi în viața mea în care să nu scriu ceva. Mă întrebi dacă mă liniștește… Ar fi puțin spus. Mă ajută să rămân sănătoasă la minte. Și cred că e cel mai mare dar pe care l-am primit de la divinitate. Cât despre cum împac literatura cu jurnalismul, aici e chiar simplu. Stilul literar mă ajută să transmit mai bine faptele pe care le descopăr în calitate de jurnalist.

Reporter: Dacă ar trebui să-ți prezinți cele mai bune trei caracteristici ale stilului tău de scris care sunt acestea?

Carmen Dumitrescu: E o întrebare grea… Cred că prima calitate a scrisului meu e că pot explica o situație, în așa fel încât s-o înțeleagă și doamna care vinde la magazinul din colț, și academicianul riguros care abia l-a lăsat pe Proust din mână. Apoi, cred că atunci când îmi place un subiect, pot transmite pasiunea pentru subiect și celui care citește. Iar a treia caracteristică e aceea că scriu cu respect pentru Cuvânt. Nu-mi bat joc de termeni, de cuvinte, de litere, de virgule. Până la urmă, trăiesc în simbioză cu scrisul, deci nu pot decât să-l tratez cu tot respectul cuvenit.

Reporter: Am ajuns la finalul interviului și mai am o ultimă curiozitate. Ce a învățat Carmen Dumitrescu de la meseria de jurnalist și ce a învățat meseria de jurnalist de la Carmen Dumitrescu?

Carmen Dumitrescu: Sunt sigură că meseria n-a învățat nimic de la mine și că nici eu n-am înțeles în totalitate meseria. Dar tocmai aici e jocul. Curiozitatea dă măsura valorii unui jurnalist. În momentul în care simți că le știi pe toate, e mai bine să pui pixul în toc și să te apuci de altceva. Jurnalismul e curiozitate pură. Poate de aceea, mulți pot să-l practice ani întregi cu foarte puține beneficii. Pentru că nimic nu poate să echivaleze cu plăcerea de a descoperi singur lucruri pe care alții nu le văd.

 

 

Distribuie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.