Liniște…stau pe marginea scenei și privesc cum trece timpul pe lângă mine, cum se lasă cortina încet, fără să deranjeze pe cineva. Eu rămân acolo, nu plec…sunt actor, un actor fără teatru și joc o piesă regizată de necunoscut. Îmi învăț rolul, vreau să nu greșesc, iar la final să primesc aplauzele ce mi se cuvin.
Mai am și acele momente când îmi așez rolul într-un sertar coborând în realitate…devenind, fără să vreau, OMUL de rând, acel om de care ne ferim, omul care se dezbracă de cuvinte, omul ce vrea să evadeze din propriul trup…omul devenit poveste, o poveste pe care nu aș vrea să o citească cineva.
Sunt doua lumi paralele: lumea de pe scenă…o lume plină de culoare, o lume în care curcubeul apare după fiecare ploaie, o lume în care fiecare știe să zâmbească, o lume în care inima pulsează numai iubire. Și există lumea de lângă mine…o lumea plină de ură, neîncredere, suferință, o lume ce se pierde în fiecare zi, o lume în care ne săturăm de cel de lângă noi.
Vreau să rămân actor…să stau mereu pe marginea scenei, să privesc în liniște cum trece timpul pe lângă mine, deși cortina se lasă încet, fără să-i deranjeze pe cei din mulțime.
1 Comment