În prima parte a acestui interviu o vom cunoaște pe Teodora Mețiu, fost jurnalist la Realitatea TV, fost purtător de cuvânt al Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, dar și consilier de imagine pentru mai multe personalități din România. În ultimii ani Teodora Metiu a pus bazele Laboratorului de Dicție din România, dar și a Metodei de Public Speaking în 5 Stări de Antrenament. Citind acest interviu veți afla ce reprezintă de fapt acest nou trend numit public speaking, de ce le este teamă oamenilor să vorbească în public, dar veți putea afla și câteva metode prin care vă puteți îmbunătăți modul de a vorbi.
„Doamna Ministru, eu îmi aleg ministrul, nu el pe mine”.
Reporter: Cine este Teodora Mețiu și care este povestea ei?
Teodora Mețiu: Întrebarea ta mă duce cu mult timp în urmă….cam pe când aveam 12 ani. De pe atunci am visat „să mă fac” om de televiziune, asta după ce am trecut repede peste stadiile „vreau să fiu profesoară”, „vreau să fiu vânzătoare” și alte asemenea căutări de sine.
Gândul televiziunii a fost oarecum neobișnuit la 12 ani, cel puțin acolo unde m-am născut eu: Agnita, un oraș de numai 3 km lungime, cunoscut și pentru că este aproape de centrul geografic al României.
De ce spun neobișnuit? Pentru că am observat că atunci când oamenii se nasc într-un oraș mic au tendința să viseze mic pentru ei! Așa că de câte ori spuneam cuiva că “eu o să mă fac om de televiziune” era greu să nu-i observi zâmbetele neîncrezătoare în planul meu.
Însă, gândul televiziunii mi-a dat jocul preferat al copilăriei: jocul „de-a omul de televiziune”. Țin minte că abia așteptam “să mă antrenez” pentru ce urma să fiu!
Antrenamentele „joc” de la acea vârsta erau mai degrabă o încercare de a-i imita pe cei pe care îi vedeam la TV și care mă impresionau fie cu dicția lor fără cusur, fie cu timbrul lor vocal. Parcă toate veneau de pe „tărâmul sunetelor și vocilor frumoase”. Am descoperit singură o groază de exerciții prin care poți câștiga vocea de televiziune, ritmul și dicția pe care le auzeam pe ecran.
Îmi aduc aminte și acum că „făceam pe omul de televiziune” în dormitorul părinților mei. Acolo era un dulap cât tot peretele în care mă puteam oglindi. Căutam de pe atunci un control al gestului, al expresiilor microfaciale, al vocii. Treceau ai mei pe lângă dormitor și mă auzeau vorbind și mă întrebau uneori impresionați, alteori ironici „iar vorbești singură ca televizorul?” .
Pentru mine orice era de tocit pentru a doua zi la școală era binevenit! Toate lecțiile la istorie, geografie și orice altceva deveneau buletinul meu de știri „transmis” din dormitorul părinților.
Apoi am crescut mare și firește că am dat admitere la Facultatea de Jurnalism din Sibiu. Două luni mai târziu, după ce am intrat la facultate, am participat la un casting al Antenei 1 Sibiu pe care l-am „revendicat” din 300 de participante. Eram deja obișnuită cu “studioul” meu de acasă, cu ritmul știrilor, cu siguranța de a nu mă încurca în cuvinte. Cam așa a început totul!
După câteva luni de activitate la Antena 1 Sibiu, am ajuns în București la Realitatea TV, chiar de la începutul televiziunii. Au fost 6 ani în care am înțeles că cea mai bună școală de jurnalism este redacția.
Am prezentat ani la rândul știrile de dimineață. Intram prima dată în direct la ora 6:00 și aveam jurnale din oră în oră până la 11:00 inclusiv. Însă, ajunsă acasă, îmi continuam antrenamentele de “fitness verbal”, de gestionare a breaking-news-urilor (astea mă stresau cumplit), de pronunție și altele.
Am renunțat la televiziune într-o zi în care am realizat că visul meu de la 12 ani a fost doar un obiectiv pe drumul căruia am găsit adevărata chemare.
Din 2006, am devenit purtător de cuvânt al Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor și consilier de imagine pentru cei care îl conduceau la acea vreme.
Când am ajuns la minister toate studiile guvernamentale arătau că românii nu știau că există un minister dedicat protecției mediului. M-am super ambiționat SĂ ȘTIE! Așa că am organizat întreaga direcție de comunicare exact pe principiile redacției de presă. Fiecare om din direcție era un „reporter” în propria instituție.
În mai puțin de doi ani, studiile guvernamentale arătau ca peste 93% dintre români au aflat că există un minister care se ocupă de tot ce e verde și frumos în țara noastră.
De atunci și până azi, am consiliat mai mulți miniștri din mai multe ministere și, în paralel, am dat drumul cursurilor de comunicare și de vorbit în public concepute din viața mea reală: bazate în mod special pe antrenamentele descoperite intuitiv în perioada copilăriei și pe cele trăite alături de personalitățile pe care le-am consiliat.
Reporter: Am văzut că de-a lungul timpului ai lucrat în presă, ai realizat multe emisiuni și ai consiliat 21 de personalități, din diferite domenii de activitate. Înainte să începem interviul am o curiozitate. Care a fost personalitatea pe care ți-a fost cel mai greu să o consiliezi și de ce?
Teodora Mețiu: O să sune poate arogant ceea ce o să-ți spun, deși oamenii care lucrează în comunicare vor înțelege exact miezul. Am întâlnit la un moment dat o doamnă ministru (s-a făcut schimb de mandat în ministerul în care mă găseam atunci) care, după 10 minute de discuție mi-a spus „vreau să fii consiliera mea!”. Răspunsul meu a bruscat-o puțin. I-am răspuns așa: „Doamna Ministru, eu îmi aleg ministrul, nu el pe mine”.
Cred că asta e cheia în comunicarea bună: să faci echipă doar cu cei cu care “dansezi în același pas în gândire”. Mulți politicieni români își aleg consilieri doar ca să facă ce le dictează ei să facă sau să-i laude indiferent ce!
Eu găsesc că munca de consilier este cu totul altceva: în primul rând, planificarea strategică – de la titlul de a doua zi pentru o politică publică până la un întreg calendar de apariții publice, antrenamente de media training și public speaking, simularea aparițiilor publice înainte ca ele să se întâmple, discursuri cu valoare mediatică și nu doar “bla, bla, bla”, capacitatea de a scoate știri din propria instituție și nu de a-i lăsa doar pe ziariști să se ocupe de asta, comunicarea activă pe rețelele de social media și multe altele.
Pentru asta e nevoie ca echipa să vorbească aceeași limbă. Am avut grija să fac parte întotdeauna din astfel de echipe și am depus efort în toate echipele în care m-am găsit să ne perfecționăm acest limbaj!
„Public speaking nu înseamnă să vorbești frumos sau creativ. Public speaking înseamnă să fii realmente îndrăgostit de o idee.”
Reporter: Aș vrea să te întreb, înainte de toate, ce înseamnă public speaking și de ce ai ales vorbitul în public drept direcție profesională?
Teodora Mețiu: Public speaking nu înseamnă să vorbești frumos sau creativ. Public speaking înseamnă să fii realmente îndrăgostit de o idee. Multă lume crede că vorbitul în public aparține doar artiștilor sau celor cu puteri paranormale!
În realitate, discursurile nu sunt compunerile de la școală și nici picturi abstracte. Dimpotrivă!
Vorbitul în public are un singur scop: tu, ca speaker, să te pui în slujba ideii tale și să-i convingi și pe ceilalți să o facă.
Am luat-o pe acest drum pentru că îmi place la nebunie să sculptez vorbirea oamenilor.
Am văzut în conferințele în care am participat alături de cei pe care îi consiliam că tot mai mulți specialiști buni ai României țineau prezentări în public. Am observat de foarte multe ori cum acești oameni foarte inteligenți nu reușeau în public să se ridice la nivelul cunoașterii lor. Cu toate că își cunoșteau foarte bine meseriile, când apăreau pe “scenă” deveneau “gropari ai propriei inteligențe”.
Am întrebat de multe ori ce-i face pe acești oameni pricepuți în meseriile lor să nu fie în stare să transmită această pricepere și în situații de discurs public?
Acela a fost momentul în care mi-am dat seama că un curs de public speaking în care să pun pe masă toate antrenamentele și ponturile pe care le știu poate fi o nevoie pentru mulți.
Reporter: Care sunt categoriile de oameni care se arată interesate de vorbitul în public, există o piața dezvoltată pe acest segment sau în România suntem abia la început?
Teodora Mețiu: Asta e foarte interesant! Vin oameni din tot felul de domenii: avocați, doctori, ingineri, IT-iști, antreprenori, instructori de fitness, de yoga etc.
Nu știu dacă pot să îți vorbesc despre o categorie profesională pe care să nu o fi întâlnit în toți acești ani. Am avut la un curs chiar și un preot și asta chiar m-a bucurat. Predicile din biserică pot fi mai motivaționale decât sunt astăzi.
Cred că toată lumea a înțeles nevoia. A înțeles că un inginer care își știe bine meseria și, în plus, știe și să comunice public se distinge puternic în piață, la fel cum un doctor care salvează vieți va putea salva și mai multe dacă știe să vorbească despre asta.
Astăzi, oamenii nu mai cumpără produse sau servicii. Astăzi, oamenii cumpără oameni! Sună dur dar asta se întâmplă. Alegem crema din mâna celui care știe sa vorbească cel mai bine despre ea, cumpărăm o mașină de la dealerul cel mai entuziasmat de motorul ei, alegem un avocat care prin ceea ce ne spune ne dă siguranța că o sa ne câștige procesul și multe alte asemenea exemple.
Piața din România este încă departe de vârful ei, dar oamenii înțeleg tot mai mult că astăzi comunicarea poate fi cheia sau lacătul succesului. Și tot mai mulți vor să știe cifrul de deblocare al reușitei.
„Gândește-te că nici la restaurant nu plătim doar pentru gustul mâncării. Plătim și pentru atmosferă, pentru felul în care suntem serviți, pentru muzica din fundal.”
Reporter: De ce crezi că vorbitul în public este o problemă pentru majoritatea oamenilor? Ne poți da câteva idei sau metode care să ne ajute să ne îmbunătățim această competență?
Teodora Mețiu: În primul rând, din cauza emoțiilor și apoi pentru că cei mai mulți folosesc momentele de discurs ca “să arate cine sunt ei” și nu ca să sprijine lumea, afacerile, viața oamenilor cu ideile lor.
Apoi, cei mai mulți speakeri se concentrează sută la sută pe cuvinte, doar pe ce spun și nimic în rest.
Discursul nu este doar despre cuvinte. E și despre starea speakerului, despre vocea lui, mișcările în fața celorlalți. Știi de exemplu că starea speakerului devine starea publicului în câteva minute și că nu prea se întâmplă invers?!
Dacă un speaker vorbește cu plictis despre propriile idei, publicul le va primi ca atare, ca pe niște sedative. Dacă speakerul calcă nervos pe cuvinte, sala intră în starea de agitație destul de repede. Dacă speakerul este entuziast, sala intră în vibrația ideii.
Discursul este ca o Sfântă Treime: verbal (ce spunem), vocal (cum sună cuvintele din gura noastră) și vizual (cum arătam noi în timp ce vorbim). Și asta, dacă vrei, este și schema după care poți antrena carisma chiar și în cazul celor complet necarismatici.
Gândește-te că nici la restaurant nu plătim doar pentru gustul mâncării. Plătim și pentru atmosferă, pentru felul în care suntem serviți, pentru muzica din fundal.
Așa e și în discurs: cuvintele sunt mâncarea pentru mintea și sufletul publicului, iar vocea și gesturile fac atmosfera pentru ca aceasta să se digere rapid și cu plăcere.
Sunt multe trucuri și tehnici în spatele vorbitului în public, însă m-aș opri la una care schimbă mult orice discurs. Și aceasta se referă la cât de simplu vorbim.
Nu știu dacă ai observat, dar limba romană are câte o variantă de limbă pentru fiecare domeniu în parte: doctorii vorbesc o română “doctoreză”, avocații “avocareză”, cei care lucrează în bancă vorbesc o română “bancareză” și tot așa!
Nu e de mirare că ne e greu să-i remarcăm pe toți acești buni experți care au uitat cuvântul simplu.
O regulă de discurs este să te exprimi firesc. Cât de firesc? Atât cât să poată înțelege și un elev de clasa a IV-a.
Sunt multe seri în care ajung acasă istovită fizic și psihic după ce îi implor pe cursanții mei să vorbească simplu chiar și când subiectul este complicat.
Cine reușește să facă asta înseamnă că a ajuns la esența ideii.
Gândește-te că astăzi sunt enorm de multe produse pe piață. Unele de același fel doar că sunt produse de companii diferite.
Piețele devin din ce în ce mai sofisticate. Produsele din ce în ce mai complexe. Iar noi tindem să complicăm lucrurile.
Publicul trebuie să decidă de la cine cumpără. Să decidă dacă un produs e mai bun decât altul.
Deciziile lui nu sunt deloc ușoare! Dar dacă noi ne păstram simpli, deciziile lor vor fi simple.
„Speakerii care se trăiesc pe ei gândesc discursul strict ca pe o miză a propriei reputații. Sunt exact ca fotbaliștii care trebuie să execute o lovitura de la 11 m.”
Reporter: Cum ar trebui să ne controlăm starea când trebuie să susținem un discurs, când trebuie să urcăm pe scenă? Chiar și mie mi se întâmplă să simt inima cum bate din ce în ce mai tare sau să am sentimentul de nod în stomac atunci când trebuie să vorbesc în fața mai multor persoane.
Teodora Mețiu: Aici vorbești despre emoțiile “rele” cum le spun eu, cu riscul de a fi criticată de psihologi. Desigur că emoția în sine e un semn bun. Dar vreau să le distingem puțin.
Aceste emoții despre care vorbești tu vin la pachet și cu rău fizic. E foarte probabil ca unui speaker într-o asemenea situație să nu-i prea iasă nimic: să se împiedice de covor, să verse apa de pe pupitrul orator, să-i cadă pălăria din cap, să-i tremure vocea, mâinile, picioarele, să uite discursul pe care acasă îl știa perfect și tot așa.
Din păcate, este total nedrept ca această “tulburare” de moment ne ia parcă toată știința. Parcă nu mai suntem noi, parcă nu mai știm nimic din ce știam!
Însă în mare parte suntem responsabili de ceea ce trăim. Hrănim această stare cu “EGO-vitamine”!
Ce vreau să spun? Aceste emoții apar doar la speakerii care se trăiesc pe ei și nu idea despre care vorbesc!
Speakerii care se trăiesc pe ei gândesc discursul strict ca pe o miză a propriei reputații. Sunt exact ca fotbaliștii care trebuie să execute o lovitura de la 11 m: ei știu că dacă o ratează o să fie criticați, iar dacă reușesc să ducă balonul în poartă vor fi adorați.
Speakerii cu astfel de emoții sunt însetați de aprecierea celorlalți și îngroziți de critica și judecată lor. De aceea, pentru ei discursul este o situație pe viață și pe moarte.
Știi?! Există două niveluri de frică: Frica 1. legată de teme generice: bătrânețea, singurătatea, nesiguranța financiară, viața, moartea etc.
Al doilea nivel este cel al fricilor legate de EGO: să nu fiu refuzat, să nu râdă lumea de mine, să nu fiu înșelat etc.
Însă, ambele tipuri de frici se reduc la cea mai mare frică a lumii de azi: frica de a nu face față!
Adică, îmi e teamă că nu o să fac față dacă ceilalți râd de mine, nu o să fac față dacă mă văd îmbătrânită în oglindă, nu fac față dacă soțul mă înșeală și mă părăsește, nu o să fac față dacă o dau în bară cu discursul meu și tot așa.
Acum hai să vorbim despre soluții. Prima este legată de întărirea capacității noastre de a face față. Am o probă în cursul meu în care participanții trebuie să se facă de râs. Vreau să văd dacă fac față acestei situații.
Știi care e surpriza? Nu e chiar atât de ușor să te faci de râs. În această probă, 99% dintre cursanți reușesc cel mult să ne facă să râdem împreună cu ei. Nici gând să se facă de râs pe sine.
Asta pentru că emoțiile pe care noi le simțim în interiorul nostru sunt de 10 ori mai puternice decât emoțiile care ajung la public. În cele mai multe situații (peste 90%), emoțiile unui vorbitor nu se văd! Această veste ar trebui să ne relaxeze puțin!
Apoi, să ne antrenăm respirația diafragmatică. Acestă respirație eliberează corpul de stres și elimină garantat tremurul vocii, al mâinilor sau picioarelor.
O altă variantă care funcționează foarte bine este să mișcăm mâinile în timp ce vorbim. Starea în care îmi imobilizez corpul pe scenă și devin un “iepuraș congelat” nu ne ajută să eliberăm emoția. Mișcările mâinilor sunt un fel de a mă “scutura” de emoție!
Dar, de departe, cel mai bun exercițiu de eliberare de emoții este cel în care repet acasă cu voce tare cam tot ce am de gând să-i spun publicului meu și să mă înregistrez în timp ce fac asta. Putem considera că suntem pregătiți de un discurs bun atunci când ne place de noi în aceste înregistrări video. E posibil să se întâmple asta abia în a 10-a filmare sau a 20-a. Însă ce contează cât de mult efort depun dacă, la final, ating excelența?!
2 Comments