Constantina Diţă, în vârstă de 45 de ani, originară din județul Gorj, este considerată una dintre marile atlete ale lumii. Este singura atletă din România care a obţinut titlul olimpic la maraton și este sportiva cu vârsta cea mai înaintată din istoria competiției care a atins această performanță. Gorjeanca a câștigat aurul la Jocurile Olimpice de la Beijing, din anul 2008, la vârsta de 38 de ani.
S-a născut într-o familie simplă din comuna Turburea. Viața nu tocmai ușoară pe care a avut-o în copilărie i-a determinat parcursul de excepție din activitatea sportivă și performanțele de mai târziu. Primele antrenamente ale atletei Constantina Diţă au avut loc pe islazul comunal, unde mergea cu animalele pe care le creştea familia sa. Alerga pe uliţele satului Spahii și nimeni nu o întrecea. Şi-a ajutat familia la toate muncile şi spune acum că asta a întărit-o şi i-a dat forţă. Visa să ajungă o mare campioană și o avea ca model pe Maricica Puică.
A fost descoperită foarte târziu, abia în ultimul an de liceu, când a început şi pregătirea. „Am muncit foarte mult. Îmi ajutam părinţii la treburile casei şi probabil că asta mi-a dat şi forţa pe care am avut-o când am început sportul. Am avut o copilărie frumoasă, alături de familie, în localitatea Turburea, unde am terminat şi liceul. Mergeam cu animalele pe câmp, pentru că aveam foarte multe, şi bineînţeles că ne jucam, alergam, nu doar la câmp, ci şi pe stradă. Ieşeam la joacă pe stradă cu vecinii, iar eu alergam cu ceilalţi copii din sat. Tot timpul am avut o înclinaţie către sport. La ora de educaţie fizică făceam handbal, baschet şi tot felul de exerciţii, chiar şi alergări în curtea şcolii“, își aduce aminte marea campioană.
A început să practice sportul pe ascuns
La un concurs între licee a fost remarcată de antrenorul Mircea Zorilă, de la Clubul Pandurii din Târgu Jiu, şi, astfel, a debutat cariera sportivă a Constantinei Diţă. „În ultimul an de liceu, când profesorul de sport a făcut o selecţie şi am câştigat proba şi la băieţi, şi la fete. Eu visam de mult să fac sport de performanţă, dar mama nu mă lăsa. Am fost selectată de profesorul de sport Mănică Câmpeanu şi, imediat, am participat la Târgu Jiu la faza judeţeană. Am participat la un cros de la fabrica de cauciuc până la Parcul Coloanei fără Sfârşit şi am ajuns pe locul al treilea, alături de sportivi care se pregăteau la club de ani de zile. Mi s-a părut uşor concursul. Eram învăţată cu alergatul, cu munca şi eram foarte puternică şi în felul acesta am putut să termin cursa pe locul al treilea. Atunci m-a văzut primul meu antrenor, cel care m-a descoperit ca sportivă, domnul Mircea Zorilă. A venit la mine şi m-a întrebat dacă vreau să fac sport de performanţă. Eu visam de mult să fac sport de performanţă, dar mama nu mă lăsa. În anul 1984, când Maricica Puică a luat medalia de aur la Los Angeles, la proba de 3.000 de metri, eu îmi doream foarte mult să fac sport. Atunci când domnul Mircea Zorilă a venit la mine, am spus „Da!“ cu gura plină, fără să o mai întreb pe mama. Aşa am pornit eu să fac sport de performanţă cu domnul Mircea Zorilă. Până la urmă, am reuşit să-mi îndeplinesc şi eu visul de copil şi să câştig medalia de aur la Olimpiadă, dar la maraton“, spune Constantina Diță.
A fost angajată la fosta fabrică de mobilă
Rapid, Constantina Diță a intrat în circuitul sportiv. A fost foarte greu început pentru că a trebuit să facă naveta între Turburea și Târgu Jiu și să se împartă între școală și antrenamente. „După crosul de la Târgu Jiu, domnul Zorilă mi-a spus că o să-mi asigure banii de navetă, pentru a mă pregăti să particip la concursul zonal, unde, dacă veneam în primele trei, mă calificam la campionatul naţional. Până am terminat liceul, am făcut naveta în fiecare zi. Mergeam la şcoală dimineaţa, iar după-amiază mergeam la Târgu Jiu, unde făceam pregătire şi mă întorceam noaptea acasă, în comuna Turburea. O perioadă de aproape un an am făcut zilnic acest traseu. Am mers la un concurs zonal la Piteşti, unde am alergat 3.000 de metri, am început cu probe mai scurte, şi am terminat pe locul al treilea. M-am calificat pentru campionatul naţional. Am participat la tot mai multe competiţii. Am terminat liceul, după care m-am mutat la Târgu Jiu şi am început să fac câte două antrenamente pe zi. Am mers în cantonamente cu domnul Zorilă. Am fost angajată la fabrica de mobilă din Târgu Jiu şi participam la concursuri în ţară, unde mai şi pierdeam. Aveam o mare ambiţie să ajung în lotul naţional şi să primesc un echipament. Ca sportivă, mi-am dorit să muncesc din ce în ce mai mult şi să fiu serioasă în ceea ce fac“, a povestit Constantina Diță.
A alergat prima dată la maraton în anul 1991
Prima dată când a alergat la maraton a fost în anul 1991 și Constantina Diță s-a îndreptat tot mai mult către cea mai grea probă din atletism. A participat la un concurs în Colorado, în SUA, și a rămas împreună cu soțul ei de atunci să trăiască în acea zonă, pentru că a fost primită cu brațele deschise:
„În anul 1991, am încercat un maraton, fără pregătire, doar în joacă, să vedem cum merge, pentru că până atunci alergam crosuri şi probe mai scurte, de 3.000 şi de 5.000 de metri. Domnul Zorilă a spus, mai în glumă, mai în serios, să mergem la Naţionalele de maraton de la Bucureşti, de la Băneasa. Nu mă pregătisem pentru aşa ceva. Făceam antrenamente mai mult în joacă, de trei ori pe zi. Dânsul nu ne forţa foarte mult şi poate că de asta am avut o viaţă sportivă mai îndelungată. Am participat la Campionatul Naţional de maraton şi am terminat cursa pe locul al IV-lea fără antrenamentul de maraton. Atunci, am văzut că am ceva pentru cursele de durată, de rezistenţă, decât pentru cele de viteză. Am renunţat la maraton şi am continuat să alerg la probele mai scurte. Din anul 1997, am început să alerg din nou maratoane şi să fac în continuare crosuri. Am văzut că pe pistă nu aveam viteza pe care trebuia s-o am pentru probele mai scurte. Atunci, am zis că e mai bine să mă mut pe maraton şi să fac numai probe lungi. Le combinam. Alergam şi cross country, şi semimaraton, şi 5.000 de metri, şi 10.000 de metri, pentru că Federaţia te punea să alergi toate probele, şi clubul, la fel. Până în anul 2000, m-am pregătit în ţară şi începusem să câştig medalii cu echipa la Campionatele Mondiale de cros, de semimaraton. În anul 1998 am luat medalie de bronz la Campionatul Mondial din Brazilia, iar în anul 1999 am câştigat medalia de argint la crosul european individual şi argint cu echipa. De de la an la an, rezultatele au fost tot mai bune. Din anul 2001, am renunţat să mai alerg cross country şi am trecut pe probele de semifond şi fond. Aşa am ajuns pe podium la Jocurile Olimpice. Tot din acel an, am hotărât împreună cu antrenorul şi cu soţul meu, Valeriu Tomescu, să mergem în Statele Unite ale Americii, pentru a mă pregăti în vederea Campionatului Mondial de la Edmonton, din Canada, care a fost în vara lui 2001. Am alergat un concurs de 10.000 de metri în localitatea Boulder, din statul Colorado, după care am rămas acolo să mă pregătesc. Din moment ce am văzut că am tot ce îmi trebuie ca sportiv pentru a face performanţă nu am mai plecat de acolo“, a spus sportiva.
„Am făcut insolaţie şi am avut frisoane”
La prima Olimpiadă la care a participat, Constantina Diță a reușit să termine cu greu cursa. A ajuns pe locul 20, dar asta a ambiționat-o. „Visam de mică să ajung ca Maricica Puică, pentru că ea este idolul meu ca sportivă. Pentru Jocurile Olimpice nu te poţi pregăti doar trei luni. Trebuie să ai câţiva ani de continuitate şi de pregătire. Eu am pornit cu Jocurile Olimpice de la Sydney, Australia, în 2000. Am făcut insolaţie şi am avut frisoane în timpul cursei. Am vrut, iniţial, să particip la proba de 10.000 de metri, dar nu m-am calificat la Jocurile Olimpice fără patru secunde. Atunci, am decis să nu merg pe 10.000 de metri şi să particip la proba de maraton. La următoarea ediţie, pentru că nu m-am calificat în 2000 la Jocurile Olimpice de la Sydney la proba de 10.000, am zis că voi merge la Atena la proba de maraton. Mi-am făcut baremul pentru Jocurile Olimpice de la Atena. Am venit pe locul 20, cu 2 ore şi 36 de minute, un loc de care eu nu am fost mulţumită, dar nu am fost nici pregătită. Nu mă aşteptam la căldura care a fost la Atena. Au fost 40 de grade. Am fost încinsă în timpul cursei. Nu am ştiut că înainte de maraton, când este foarte cald, nu trebuie să fac încălzire, pentru că, deja, corpul era prea încălzit. În timpul unei curse de maraton, temperatura corpului trebuie să fie joasă. Noi am 
văzut atletele din Marea Britanie şi din Statele Unite ale Americii cu gheaţă pe ele şi nu au ieşit la încălzire, în timp ce noi, româncele, eram ţanţoşe acolo la încălzire. Nu am ştiut de ce atletele din Marea Britanie şi din America au acele veste. După aceea, soţul şi antrenorul meu a studiat foarte mult lucrul acesta. Eu m-am oprit pe la kilometrul 30 în proba de maraton. Mi-a fost foarte rău. Am făcut insolaţie şi am avut frisoane în timpul cursei. Am mers în felul acesta cam un kilometru, pentru că eram în primele trei. Pregătirea era mult mai bună faţă de Jocurile Olimpice de la Sydney. După un kilometru, am zis că trebuie să termin cursa, sunt Jocurile Olimpice şi, indiferent cum o să ajung, trebuie să trec linia de sosire. Erau primele Jocuri Olimpice ale mele şi voiam să trec linia de sosire. Am început să alerg şi am terminat cursa pe locul 20. Asta m-a ambiţionat şi mai mult, ca la următoarea ediţie a Jocurilor Olimpice să aduc un rezultat bun României. La Jocurile Olimpice de la Atena mă aşteptam să vin cel mai prost pe locul 6, dar nu să vin pe locul 20“, își amintește marea campioană.
Câștigarea aurului la olimpiadă
Pentru maratonul de la Olimpiada de la Beijing s-a pregătit cu mare atenție și a reușit să obțină un rezultat istoric la care nu se aștepta. „Am făcut tot ce s-a putut pentru Jocurile Olimpice de la Beijing. Ne-am dus chiar cu două săptămâni înainte, pentru acomodare la clima de la Beijing, cu umiditate de 100%. Foarte aproape de Beijing, la câteva ore, am stat în Japonia, la Osaka. Nu am stat în satul olimpic. Ne-am dus în satul olimpic cu doar trei zile înainte de începerea competiţiei. Bineînţeles că au fost discuţii, că de ce nu am mers cu toată delegaţia la Jocurile Olimpice. Eu am avut o discuţie cu reprezentanţii Federaţiei şi le-am spus că eu fac lucrurile cum trebuie făcute, pentru că este probă de maraton, nu este probă de 100 de metri ca să stau în satul olimpic şi să fie agitaţia specifică, astfel că eu nu mă puteam concentra pentru maraton. Am ales ce am considerat că este mai bine, aşa că am decis să merg la Osaka. Am ajuns în satul olimpic cu trei zile înainte de începerea Jocurilor Olimpice, iar în aeroport ploua torenţial. Ne-am urcat în maşina delegaţiei să mergem în satul olimpic, iar antrenorul meu, Valeriu Tomescu, mi-a spus că este cu noroc. După ce am câştigat medalia, a venit şi mi-a spus: „Ţi-am zis că e cu noroc?“, a povestit Constantina Diță.
„Pielea mi s-a făcut ca de găină“
Cursa pe care Constantina Diță a reușit s-o facă la Olimpiada de la Beijing a fost fantastică. Constantina Diță a povestit cum a reușit să facă o perfomanță istorică: „Îmi cunoşteam adversarele şi aveam o pregătire foarte bună şi mă aşteptam să vin în primele trei, dar nu să câştig medalia de aur. Am plecat de la start, mi-am urmărit adversarele. Aveam o tactică stabilită dinainte cu Valeriu Tomescu şi am urmărit pas cu pas ce aveam de făcut. Atunci când m-am desprins de pluton, adversarele mele au crezut că o să mă prindă pe parcurs. Au greşit când au crezut asta. Eu nu am mai plecat de la primul kilometru, pentru că nu era cursă de timp, ci de medalie. La Jocurile Olimpice am trecut semimaratonul într-o oră şi 15 minute, ceea ce era un timp foarte slab. Eu, la maratoanele mari, treceam într-o oră şi 8 minute sau o oră şi 9 minute. Atunci le-am urmărit pe adversare, care se băteau între ele, în timp ce eu eram undeva în lateral, pe partea stângă, şi mă tot încurcau la punct de alimentare. Am făcut evadare ca să-mi iau sticla pentru rehidratare în timpul cursei şi am evadat din pluton. Am crezut că vor veni după mine. Antrenorul de pe margine îmi spunea că este foarte bine şi să nu fac ruperi. De la kilometrul 21, antrenorul a mers cu bicicleta cu mine şi se oprea să vadă la ce distanţă sunt faţă de pluton. Până la kilometrul 27, după care antrenorul nu a mai fost. Nu a mai fost lăsat pe traseu de poliţie. Probabil că se aşteptau ca sportivele lor să fie în faţă, mai ales că aveau alergătoare foarte bune. Văzând că nu mai este antrenorul pe margine, mi-a fost puţin teamă, pentru că nu ştiam unde este plutonul şi ce se întâmplă în spate. Mi-am continuat cursa pe ritmul pe care îl aveam şi am decis că atunci când voi ajunge la kilometrul 40 o să încep să mă uit în spate să văd unde este plutonul. Când am trecut de kilometrul 40, simţeam că mă lasă picioarele şi eram puţin obosită. M-am uitat în spate şi am văzut plutonul, dar nu ştiam exact ce distanţă este între mine şi pluton. Nu alergam cinci minute şi îmi aruncam capul în spate, să mă uit, ca să nu mai iau bătaie. În momentul în care mai erau 800 de metri înainte de sosire se făcea o întoarcere sub formă de U şi atunci am văzut, înainte de a intra în stadion, că celelalte atlete se aflau cam la 300 de metri faţă de mine şi atunci m-am relaxat. În momentul în care am intrat în stadion şi tot publicul s-a ridicat în picioare, pielea mi s-a făcut ca de găină, aşa cum spunem noi. Nu ştiam ce să fac. Să salut publicul, să mă bucur, să mă uit la public, dar mă gândeam tot timpul că trebuie să trec linia de sosire, pentru că maratonul se termină după linia de sosire. Salutam publicul, dar mereu mă gândeam că trebuie să trec linia de sosire, ca să nu pierd medalia de aur. Am avut nişte emoţii foarte mari. Nu îmi venea să cred că am câştigat medalia de aur. După câteva zile am realizat că am câştigat medalia de aur, ştiind ce concurente erau la startul competiţiei“.
