Pericopa Evangheliei de astăzi ne înfăţişează minunea vindecării slăbănogului din Capernaum, om vrednic de toată mila, pe care l-au adus înaintea Domnului Iisus Hristos patru prieteni sănătoşi. Însă, neputinţa lui era aşa de mare, că nici mâna nu şi-o putea duce spre închinare şi nici gura nu-i putea grăi cuvinte de rugăciune.
Sfânta Scriptură ne spune că Dumnezeu a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa. Din pământ a luat ţărână, dar nu a zis să se facă ţărână, cum a zis pomilor sau târâtoarelor, ci cu mâna Sa 1-a zidit şi cu suflarea Sa i-a dat suflet viu. L-a pus stăpân peste toate vietăţile şi peste toţi pomii pământului, peste păsările cerului şi peştii apelor.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că, chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om e cu adevărat în sufletul acestuia. Făcând deosebire între chip şi asemănare, ne învaţă că chipul înseamnă darurile fireşti ale sufletului omenesc, daruri pe care le are fiecare om ca: mintea şi libertatea; iar asemănarea e râvna de a desăvârşi darurile fireşti, prin sârguinţă, învăţătură, virtute dar mai ales prin câştigarea darurilor Sfântului Duh în Sfintele Taine.
Ne punem atunci întrebarea de ce strigă prorocul: eu sunt pământ şi cenuşă, oase goale, praf şi pulbere pe care le bat vânturile? Iată ce zice înţeleptul:
„Dumnezeu a făcut pe om drept, iar oamenii născocesc multe vicleşuguri”; iar mai departe spune: „Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, care l-a dat”. A fost stăpân peste toate şi ar fi putut să rămână pentru totdeauna stăpân şi toate i s-ar fi supus, dar omul însuşi s-a făcut începătură răutăţii şi neascultării, dând ascultare celui rău şi făcându-se tovarăş cu el.
Judecata păcatului a fost dată de Dumnezeu: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce. Şi atunci chipul lui Dumnezeu s-a alterat în noi şi asemănarea s-a întunecat. Cele stăpânite de om nu i se mai supuneau. Pământul nu-şi mai dădea rodul său. Sudoarea feţei omului uda bolovanii şi bolovanii scoteau spini şi pălămide. Animalele s-au sălbăticit şi s-au întors împotriva omului şi omul de frică s-a ascuns în peşteri şi crăpăturile pământului. Şi în această luptă cu sălbăticiunile s-a sălbăticit şi el.
Mintea i s-a întunecat şi nu trecea dincolo de gura peşterii, în care-şi avea locul de odihnă, iar libertatea i-a fost măcinată de frica de fiare, de frig şi de căldură, de fulger şi tunet şi mai ales de moarte.
Această durere şi frică e cuprinsă în minunata cântare de la înmormântare într-o stihiră a lui Ioan Damaschin monahul, glasul al VIII-lea: „Plâng şi mă tânguiesc când mă gîndesc la moarte şi văd în morminte frumuseţea noastră cea zidită după chipul lui Dumnezeu, zăcând grozavă, fără mărire şi fără chip. O, minune! Ce taină este aceasta ce s-a făcut cu noi? Cum ne-am dat stricăciunii? Cum ne-am înjugat cu moartea? Cu adevărat, precum este scris după porunca lui Dumnezeu care dă adormitului odihnă”.
Căderi de felul acesta au fost până în zilele noastre. De pildă egiptenii, a căror ştiinţă a fost vestită, au ajuns ca mult timp să trăiască în corturi şi colibe. Grecii se miră şi ei de ce mult au făcut strămoşii lor şi ei nu le mai pot face. Procesul de îmbălsămare a morţilor, care oprea putrezirea cărnii azi nu mai este cunoscut. Grădinile suspendate ale Babilonului, astăzi, nimeni nu le mai ştie face. Piramidele din Egipt nimeni nu ştie cum sunt realizate.
Căderi de felul acestora se mai pot vedea încă şi în zilele noastre, la oamenii pătimaşi şi nebuni, cărora li se schimonoseşte faţa, li se îngustează mintea şi li se întunecă sufletul. Aceste căderi sunt pilde de stricare a chipului şi asemănării cu Dumnezeu în oameni. Nebunia şi beţia, precum şi alte vicii de care este stăpânit omul sunt urmări ale păcatului, ale necredinţei şi ale uitării de Dumnezeu.
Ne întrebăm: mai este oare vreo scăpare? Mai putem să ne ridicăm la chipul şi asemănarea ce ni s-a dat şi pe care am pierdut-o?
Sfântul Evanghelist Ioan ne dă această nădejde, zicând: „Căci după cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte” (V, 21), iar Hristos zice: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară”.
Să umblăm ca nişte fii ai luminii, să fim sîrguincioşi în munca noastră, pentru că, prin muncă cinstită, chipul şi asemănarea lui Dumnezeu se luminează în noi.
Să ferim chipul şi asemănarea lui Dumnezeu din noi, de lene, beţie, desfrâu, mândrie, ură şi de tot păcatul şi patima ce ar putea să le întunece.
Să preţuim chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi în aproapele nostru, în cei din casa noastră, în cei mai mici şi mai slabi decât noi şi în cei pe care îi avem subordonaţi nouă. Orice nedreptate, durere şi mâhnire le-am face, acestea întunecă şi ele chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi le produce mare sminteală, iar păcatul survenit este tot aşa de mare.
Să ne îmbrăcăm, deci, în omul cel nou, „cel după Dumnezeu zidit, întru dreptate şi în sfinţenia adevărului”, căci Domnul este Tatăl nostru, a caruia este slava, cinstea şi inchinăciunea. Amin!
Preot Popescu Marius – Parohia Pesteana-Vulcan
