Personalitatea lui Constantin Brâncuși s-a manifestat încă din copilărie. Era diferit față de alți copii și chiar mai puțin înțeles. Era pus la punct de către fratele mai mare, Grigore, pentru că fura mâncare și fugea de lângă de animalele cu care se ducea la păscut.
„Un martor din vremea îndepărtatei copilării, Vasile Blendea, — Moș Trifu cum i se zicea — își depăna, la 83 de ani, amintirile, criticului de artă Vasile Drăguț; acesta ne-a pus la îndemână prețioase mărturii transcrise întocmai cum i-au fost rostite: «Când era mic, Constantin se ținea tot de drăcovenii, și cu porcii la păscut nu-i plăcea de loc să stea. Cam fugea și când îl bătea frat-su, Grigore, fugea la Chijnea la prăvălie. Grigore îl bătea des, mai ales că fura din casă de mâncare, că era tot nesătul. Și de ce mânca, tot mic a rămas… (…) Când fugea de la porci, fugea la Bistrița și-și umplea traista cu pietre, că era cu ea tot ruptă…»“, se arată în lucrarea „Începuturile lui Brâncuși“ al lui Barbu Brezianu.
A fost închis într-un coteț
Tot Vasile Blendea a povestit cum Constantin Brâncuși a fost închis într-un coteț după ce a scrijelit cu un briceag banca de la școală.
„«Altădată s-a apucat să cresteze bețe cu briceagu, că totdeauna umbla cu briceagul la el…(…) Când ne-a dat la școală mergeam împreună la Peștișeni unde era școala de nuiele. A stat acolo două clase; pe învățător îl chema Zaharia. Odată a zgâriat banca cu briceagul și l-a băgat la arest, că era arestul făcut într-un coteţ. El a fugit și nu s-a mai întors, s-a dus la Brădiceni, unde era învățător Petre Brâncuși; acolo a făcut și clasele celelalte… El avea un cap bun, de pricepea repede și-i plăcea să știe de toate»“.
Colibă pe malul Bistriței
Potrivit mărturisirii lui Vasile Blendea, Constantin Brâncuși a amenajat un fel de colibă lângă râul Bistrița, unde stătea perioada îndelungate. Nu vorbea cu nimeni și își bătea picioarele cu urzici.
Primele semne ale genialității sculptorului s-au manifestat încă din copilărie „Când mergea cu vitele la păscut, el visa — așa cum își aducea aminte în pragul morții — «un sbor între arbori și cer… Am păstrat până astăzi această nostalgie. De patruzeci și cinci de ani sculptez într-una păsări. Nu vreau să reprezint o pasăre, ci însușirea în sine, sborul, elanul ei… Nu cred că voi izbuti vreodata»“, menționa Barbu Brezianu.
