A iubit meseria de medic încă din vremea copilăriei, fiind motivat de părinți să aleagă acest drum în viață. Doctorul Bogdan Niculescu este un bun exemplu al omului crescut și educat să respecte profesia de medic, chiar și în condițiile unui sistem slab finanțat, așa cum se întâmplă în România. Deși a avut parte de multe dezamăgiri și momente în care a regretat că a ales să practice această meserie, șeful Secției de Ortopedie din Târgu-Jiu s-a dedicat întru-totul muncii sale. Atât de mult încât, uneori, a suferit la una cu pacienții pe care i-a văzut răpuși de boală. Au existat, totuși, și nenumărate momente în care reușita de a vindeca un om aflat în suferință i-a făcut sufletul să tresalte de fericire. După ani la rând dedicați profesiei sale, doctorul Bogdan Niculescu a primit cele mai frumoase lecții de viață, povești din care atât pacienții, dar și el – din postura de curator, au ieșit învingători. Povestea unei cariere clădite cu sudoarea frunții și o pasiune nestăvilită, o aflați din următoarele rânduri, într-un interviu realizat cu medicul, dar mai ales omul, Bogdan Niculescu.
Reporter: Ce v-a motivat, în adolescența, pentru a urma medicina și vreau să îmi precizați dacă ați regretat vreun moment decizia?
Bogdan Niculescu: Am avut o adolescență normală, pot să spun, fără a avea motivații deosebite către medicină. Îmi doream să fac medicina încă de la grădiniță și nu am crezut vreodată ca aș putea face altceva. Părinții m-au orientat către această meserie aducându-mi drept argument faptul că este una din modalitățile prin care poți contribui la ușurarea suferinței unei persoane, iar eu am decis că asta aș dori să fac pentru că era ceva ce se potrivea cu caracterul meu.
Au fost mai multe momente, atât în facultate cât și în rezidențiat, în care am regretat că am ales să fiu medic, dar toate motivele nu au ținut de meserie ca atare, ci au ținut de factori colaterali cu care ajungi în contact într-un anumit moment al vieții.
Adevărul este că lumea medicală a fost și este o lume deosebită, iar de acest lucru îți dai seama abia în momentul în care începi să interacționezi cu pacientul, care are o sensibilitate aparte pentru că este o persoană suferindă. Un pacient își pune toate speranțele în tine când te alege ca medic curant, iar pe parcursul acestei „relații” se pot produce modificări de comportament din partea ambelor părți, în funcție de evoluția bolii, iar finalul, poate, de multe ori, nu este cel mai fericit.
„A fost grea trecerea de la o Clinica universitară, unde aveai la dispoziție cam tot ce îți doreai, la un spital unde nu se făcuse ortopedie niciodată.”
Reporter: Care a fost cel mai greu moment din cariera de medic specialist? Dar cel mai frumos?
Bogdan Niculescu: Cel mai greu moment din carieră a fost perioada când am terminat rezidențiatul și a trebuit să lucrez singur la Spitalul Târgu-Cărbunești, fără colegii cu care eram obișnuit și fără persoana cu care am lucrat șase ani.
A fost grea trecerea de la o Clinica universitară, unde aveai la dispoziție cam tot ce îți doreai, la un spital unde nu se făcuse ortopedie niciodată. A trebuit să încep progresiv, cu intervenții mici, și să-mi creez condiții de bloc operator și spital, să formez personalul din subordine ca să pot face intervenții din ce în ce mai mari.
Cel mai frumos moment a fost când, la doi ani de bilanț, am constatat că era singurul spital orășenesc din țara cu cele mai multe proteze de șold și genunchi operate, în registru național de endoprotezare nemaifiind alte spitale orășenești, iar Spitalul din Cărbunești era înaintea unora municipale și chiar județene.
Reporter: Ce considerați că presupune meseria de medic în Romania, în cazul unui sistem slab finanțat, și cum trebuie tratați medicii având în vedere ca pretențiile pacienților sunt foarte mari?
Bogdan Niculescu: Meseria de medic, în România, se face cu mult entuziasm. Lipsa de aparatură medicală ne-a determinat să ne axăm mai mult pe partea clinică de diagnostic și să ne dezvoltam metode complementare de a pune un diagnostic corect.
Bineînțeles, nu întotdeauna se reușește acest lucru și nici nu e normal să fie așa pentru că la stabilirea unui diagnostic corect și a unei conduite de tratament corectă, aparatura de înaltă performanță are un rol decisiv. Dar e normal ca pacientul să aibă pretenții și e normal să fie pretențiile cele mai înalte, pentru că e vorba de sănătatea lui.
Pe pacient nu-l interesează că sistemul este sau nu subfinanțat pentru că pacientul asigurat a plătit către stat atât cât i s-a cerut, deci și-a făcut datoria și are pretenția să fie tratat maxim posibil. Statul va trebui să găsească soluții să finanțeze corespunzător sistemul pentru că pacienții sunt îndreptățiți să ceară să fie totul perfect.
„În România va mai trece o perioadă până se va înțelege că rezidentul pe care-l înveți meserie nu este viitorul tău concurent, ci este viitorul medic care te va trata pe tine.”
Reporter: Dacă ar fi să dați timpul înapoi ați mai alege această carieră?
Bogdan Niculescu: Probabil că aș alege aceeași carieră, dar aș fi în mare dubiu dacă aș practica medicina în România sau nu. Medicina este o meserie care se învață etapizat și, ca orice altă meserie, se învață de la un „maestru”.
Cunoștintele dobândite trebuie, ulterior, folosite atât pentru vindecarea oamenilor, cât și pentru a contribui la învățarea generațiilor următoare.
În România va mai trece o perioadă până se va înțelege că rezidentul pe care-l înveți meserie nu este viitorul tău concurent, ci este viitorul medic care te va trata pe tine.
Reporter: Când sunt mici, copii spun că vor să devină ceva anume, cei mai mulți zic „medic”. Dumneavoastră ce spuneați că vreți să deveniți?
Bogdan Niculescu: Că de la grădiniță, părinții, mai ales tatăl meu, și-au dorit să devin medic așa că am crescut cu ideea asta de a urma medicina. Îmi amintesc că am o poză de la grădiniță, din grupa mare, în care eram îmbrăcat în medic și pansam un coleg, deci ideea asta s-a cam întipărit în cap încă de pe vremea aceea.
„Una din situațiile „fără scăpare” a fost atunci când am picat, în anul II, examenul de biochimie”
Reporter: Cum a fost primul impact cu sistemul sanitar, după facultate?
Bogdan Niculescu: După facultate a urmat o perioadă de stagiatură de un an, după care am început rezidențiatul. Mai făcusem practică în fiecare vară în spital, deci cam știam la ce să mă aștept. Oricum, am luat contactul cu un sistem subfinanțat, cu multe lipsuri, am întâlnit medici dezamăgiți care încercau să lucreze într-un sistem total depășit de timp, parcă a încremenit în anii `80.
Reporter: Cum a fost perioada rezidențiatului?
Bogdan Niculescu: A fost cea mai frumoasă perioadă pe care am trăit-o până acum. Am făcut exact ce mi-a plăcut, am avut parte de un „maestru” în adevăratul sens al cuvântului, de la care am învățat meserie. Timișoara este un oraș cu o istorie și cu o civilizație aparte, iar în perioada rezidențiatului am învățat, pe lângă meserie, și latura umană a medicinei, care nu se învață din cărți niciodată.
Reporter: Ce situații vi s-au părut fără scăpare în perioada facultății și care acum vă amuză?
Bogdan Niculescu: Una din situațiile „fără scăpare” a fost atunci când am picat, în anul II, examenul de biochimie. A fost primul și ultimul examen picat, iar pentru momentul respectiv a fost o mare tragedie. Acum, dacă dau timpul înapoi, mă amuză pentru că era atât de nesemnificativă situația, dar eu am tratat-o pentru momentul respectiv ca fiind cel mai grav lucru care s-ar fi putut întâmpla.
Reporter: Cât de greu este să coordonați o secție de ortopedie?
Bogdan Niculescu: Nu pot să spun că este greu, dar îmi cam ocupă tot timpul. E nevoie să fii prezent permanent în spital și, pe lângă activitatea medicală, implica o activitate managerială continuă. Medicul șef de secție trebuie să realizeze o mediere între personalul din subordine, să reușească să atragă investiții pentru a se putea dezvolta secția, deci într-un cuvânt, trebuie să fie un „lider” care lucrează împreună cu personalul și nu un „șef” care pune personalul să lucreze.
„Multe cazuri ne marchează, iar această meserie ne aduce în contact cu fel de fel de situații.”
Reporter: Care este cea mai complicată intervenție realizată?
Bogdan Niculescu: Cea mai complicată intervenție a fost o revizie de proteză de șold, după o fractură de bazin la un coleg medic. A fost o intervenție extrem de dificilă, atât tehnic – cu pierdere mare de sânge, cât și prin prisma rezultatelor care, de cele mai multe ori, nu sunt cele așteptate.
Reporter: Menționați un caz care v-a marcat emoțional?
Bogdan Niculescu: Multe cazuri ne marchează, iar această meserie ne aduce în contact cu fel de fel de situații. În perioada rezidențiatului, am fost marcat de cazul unui tânăr de 32 de ani, diagnosticat cu tumoră osoasă, tatăl a doi copii, care a luptat pe toate căile și a investit foarte mulți bani pentru a-și prelungi viața și până la urmă a pierdut lupta.
Acum, ca și medic specialist, m-a impresionat cazul unui copil cu o tumoră benignă, care a stat până în stadiul de a nu se mai putea deplasa deoarece provenea dintr-un sat uitat de lume, iar mama, din diverse considerente complet iraționale, nu l-a adus la un spital.
Reporter: Ce vă doriți cel mai mult în viață?
Bogdan Niculescu: Pe plan profesional, îmi doresc să evoluăm încet și sigur, să cuprindem o arie cât mai largă a patologiei ortopedice și să facem ortopedie la un nivel superior, atât cât reușim la nivelul Spitalului Județean. Pe plan personal, am o problemă mare cu timpul. Trebuie să aloc un timp suplimentar familiei și mie, pentru a putea să realizez un echilibru, pentru că momentan balanța este înclinată în favoarea meseriei.
Reporter: Daca ar fi să alegeți o vacanță exotică, unde ați merge și care sunt cele trei lucruri care le-ați lua. De asemenea, de ce ați alege această destinație?
Bogdan Niculescu: Cred că aș alege Maldive. Mi-ar plăcea să fie liniște, să dorm în bungalow-urile celebre de acolo și să încerc câteva sporturi acvatice specifice. Mi-aș lua cu mine, bineînțeles, laptopul pentru ca majoritatea cărților le am în format electronic și puțină lectură ar prinde bine. De asemenea, aparatul de fotografiat și telefonul pentru a putea fi conectat, totuși, cu lumea reală.
