Tineri fiind, mulți dintre noi ne lovim de încăpățânarea și ideile preconcepute ale celor mai în vârstă. Sau cel puțin așa catalogăm noi acele reacții prin care bătrânii refuză să se adapteze unei noi situații… și ne promitem că noi nu vom fi niciodată la fel ca ei! Bariere între generații au fost de când lumea. Cutezători, deschiși la nou și avântați la anii tineretii, oamenii devin tot mai prudenți, bănuitori și lipsiți de elan pe măsura ce avansează în vârstă. Vor sau nu vor, bătrânilor le este tot mai greu să își adapteze reacțiile în funcție de cei din jur sau de conjunctura nou apărută. Cu anii, căutăm tot mai mult persoane care gândesc la fel ca noi, situații familiare, agreabile, care nu ne supun niciunui stres de adaptare.
Bunicul meu, de pildă, după ce a trecut de 80 de ani, a refuzat cu obstinație să schimbe fie și un bibelou de la locul său, în camera sa. La cei 98 de ani cât are acum, trăiește înconjurat de lucruri vechi, adunate de-a lungul vieții, având ritualuri zilnice stricte autoimpuse. Din când în când ne mărturisește ca , pentru el, cea mai mare tragedie ar fi să îi schimbăm patul, de altfel destul de hârbuit, dar în care doarme de aproape 40 de ani! De fapt, explicația care stă la baza acestui tip de comportament al vârstnicilor este pierderea neuroplasticității cerebrale, adică acea capacitate a creierului de a reacționa corespunzător la nou prin crearea de noi conexiuni neuronale funcționale adaptate. Când oamenii imbătrânesc, aceste noi conexiuni se formează tot mai greu.
Într-o lume în permanentă schimbare, bătrânii păstrează aceleași tipuri de comportament deprinse cu ani în urmă. Astfel, un bătrân mai degrabă va încerca să modifice după dorința sa o situație decât să se adapteze el la ea. Cu vârsta, oamenii nu mai vor să se integreze, ci doar să controleze, uneori cu orice preț, lumea din jurul lor. Acest lucru duce, în general, la conflicte, suferință și izolare , „singurătatea arctică a bătrâneții” … În lucrarea sa, „Brain and Culture: Neurobiology, Ideology and Social Change” , Wexler (psihiatru și cercetător la Yale) extinde aceasta idee a pierderii neuroplasticității odată cu îmbătrânirea inclusiv la comunități, nu doar la ființe umane observate individual. El susține că declinul relativ al neuroplasticității cu îmbătrânirea ar explica multe fenomene sociale.
Astfel, comunitățile vechi, cu tradiții puternice, ar prezenta o incapacitate de a se adapta altor culturi. Dus la extrem, acest fenomen conduce la manifestări violente prin intermediul cărora anumite comunități umane vor să își imprime modul de viață și gândire altor comunități diferite de ale lor, generând, într-un final, terorism și război. În fapt, teoria lui Wexler este că „majoritatea conflictelor interculturale la care asistăm azi sunt rezultatul unui declin relativ al neuroplasticității”, ceea ce va deveni o importantă problemă pentru omenire, cu atât mai mult că procesul de globalizare a adus și continuă să aducă laolaltă culturi și oameni foarte diferiți. Dacă eforturile suplimentare de învățare, cunoaștere și acceptare a NOULUI vor reuși să preîntâmpine acest proces de rigidizare a gândirii personale și sociale, numai timpul ne-o va putea spune.
