Constantin Brâncuși, părintele sculpturii moderne, s-a născut într-o familie cu șase frați. Deși Brâncuși nu a avut niciodată copii, sunt documentați 162 de descendenți ai artistului de talie mondială, iar unul dintre aceștia este Gavril Siriteanu, un sculptor și scenograf la Teatrul din Târgu Mureș. Acesta este un nepot de gradul 3 al lui Constantin Brâncuși, bunicul său fiind un nepot de-al fraților lui Brâncuși.
Gavril Siriteanu s-a născut la Craiova, în urmă cu 5 decenii, a urmat Liceul de Artă din Craiova, apoi a fost student al Universității de Artă din Iași și și-a obținut doctoratul tot acolo.
Oscila între pictură și sculptură
După o perioadă de studiu, Gavril a observat faptul că este un urmaș al lui Brâncuși a fost un important punct de plecare pentru el și a oscilat o vreme între pictură și sculptură, până a rămâne la teatrul de animație. Prin anul III-IV de facultate, Gavril a început să colaboreze cu un profesor din Germania, iar această colaborare l-a ajutat să-și descopere vocația.
„Până la teatrul de animaţie a fost un drum lung, pentru că tot timpul oscilam între pictură, sculptură, am avut ani în care am restaurat biserici, am lucrat în ceramică, dar în facultate, din anul III sau IV, am început unele colaborări cu un profesor venit din Germania, la Iaşi. Preda tehnici de construcţie a păpuşilor şi făcea scenografie pentru teatrul de animaţie. Atunci am ajutat o colegă să îl confecţioneze pe Mowgli din Cartea Junglei… am descoperit că se poate face un lucru şi la prima încercare. Acesta a fost punctul de lansare în zona animaţiei. Apoi au urmat colaborări în Germania.”, a povestit Gavril pentru agerpres.ro.
Sculptura, aleasă din întâmplare
Gavril Siriteanu își amintește despre întâmplarea care l-a făcut să aleagă sculptura, o întâmplare care se petrecea în drumul său spre Iași, unde avea să dea admiterea la Universitatea de Artă.
„Am plecat la Iaşi să dau admitere la pictură, dar mi-am uitat trusa cu culori în tren şi am ajuns la facultate unde am realizat că nu am toate bagajele. Cutiuţa cu culori a rămas în tren, moment pe care l-am realizat în curtea Universităţii. Am sesizat că nu mai am culori, singura şansă era să dau la sculptură, fiindcă materialele erau asigurate de facultate. Dacă pe moment m-am plâns că nu trebuia să se întâmple, cred că trebuia să se întâmple.”
Îi este incomod să fie considerat urmaș al lui Brâncuși
Artistul spune că îi era destul de incomod să fie catalogat drept „urmașul lui Brâncuși” pentru că simțea că se punea o anumită presiune asupra lui și oamenii considerau că ar avea o ștachetă de doborât. Se simte norocos, totuși, pentru că a ales o altă traiectorie în artă decât cea a lui Constantin Brâncuși, reușind să scape de această comparație.
„Mama, până la căsătorie, purta încă numele de Brâncuşi, iar bunicul meu pe care nu l-am prins, fiindcă a murit de tinerel, era un nepot dinspre fraţi de-a lui Brâncuşi. Relaţia dintre ei era unchi-nepot. Câteodată faptul că mi se spune ‘urmaşul lui Brâncuşi’ e un pic incomod, pentru că toţi cei care încep să facă comparaţie vor să trimită în aceeaşi zonă, să tragă acea ştachetă pe care ar fi trebuit să o dobor demult.
Într-un fel mă consider norocos pentru că, având o altă traiectorie în creaţia artistică, scap de paralelismul acesta şi de corvoada înrâurită ca urmare a faptului că suntem rude. Cumva ar fi trebuit să duc mai departe stindardul familiei? Cred că lucrurile nu pot fi duse mai departe având acel capitol încheiat şi importanţa lor în istorie.
Cred că fiecare trebuie să încerce altceva, bănuiesc că nimeni nu a încercat să ducă mai departe ceea ce a început un înaintaş de-al său. Cred că fiecare a încercat să-şi ducă arta undeva în zona postmodernismului cu diversificare, cu lărgirea bazei piramidei, mai puţin cu împingerea spre vârf.”, declara Gavril Siriteanu pentru agerpres.ro.
Nu va prelua numele de Brâncuși
Gavril Siriteanu a declarat că are mulți verișori care îi poartă numele marelui sculptor gorjean, dar el nu dorește să facă lucrul acesta pentru că este un nume cu greutate.
„Nu voi prelua numele de Brâncuşi pentru că mi-e destul de greu şi aşa. Am destui verişori care încă poartă numele acesta, unii au renunţat la zona artei, din păcate (…) În anii de şcoală era ca un impuls interior, o căutare pe care nu o puteam justifica. Până la urmă sunt un om fericit pentru că pot să fac ce îmi place, e o pasiune care ţine şi loc de job. De multe ori munca apare ca ceva care uzează, dar la mine se suprapun şi pare o chestiune plăcută.”, potrivit agerpres.ro.
