De foarte multe ori am auzit cum femeile care coseau ii îşi puneau emoțiile în ceea ce lucrau, însă câți dintre noi ştim cu adevărat ceea ce ne transmit cusăturile de pe o cămaşă? Mai întâi trebuie să ştim că nu toate cămăşile reflectă poveştile femeilor care le-au purtat. Când ne propunem să descifrăm semnificațiile cusăturilor de pe o ie, vom vorbi de o piesă cusută înaintea anului 1918- finalul perioadei de glorie a iei- când încă se respectau anumite „canoane”. Cu timpul, modelele şi-au pierdut simbolistica în mare parte şi au fost cusute din simplul motiv că erau plăcute ochiului.
Aşadar, iată ce ne transmit câteva din semnele de pe o ie. Culorile, atât atunci cât şi acum, sunt dicton al vârstei! Ceea ce ne atrage prima dată privirea este culoarea. Alese în funcție de vârstă, culorile ne spun cine a purtat cămaşa. Cele ale fetițelor până în 9-10 ani erau foarte puțin ornamentate (copii cresc repede şi nu avea rost o compoziție complexă). Culorile folosite erau vii, iar mai mereu pe ele se găsea cusută o cruciuliță roşie cu o mărgică albastră în mijloc, pentru protecție împotriva deochiului. Dacă în cusătură-de data aceasta mai bogată- predominau culorile aprinse și vii precum roşu, galben, verde sau albastru, haina aparținea unei fete tinere. Dacă ia este cusută în totalitate cu alb, cu mătase (adesea) şi are paiete aplicate, cel mai probabil cămaşa a fost cusută special pentru o mireasă. Odată cu înaintarea în vârstă, femeile îşi coseau cămaşi în culori mai închise, astfel că după căsătorie femeia purta o haină pe care roşul aprins se transforma în vişiniu, iar albastrul și verdele păleau spre tonuri mai închise. Culorile deschise se găseau în proporție mai mică. În apropierea vârstei a treia, femeile aveau cămăşi cusute în combinații cromatice mai sobre, predominante fiind tonurile de negru şi maro.
Gura cămăşii-indicator al statutului familial
În acelaşi timp, vârsta femeii poate fi ghicită şi după modul în care arată gura cămăşii. Pentru fetele tinere, aceasta se făcea la spate, într-o parte sau era chiar inexistentă, în timp ce la femeile înaintate în vârstă, gura cămăşii stătea obligatoriu pe mijloc, iar cu cât aceasta avea mai mulți copii, crăpătura era mai adâncă, ajungând chiar spre talie (ca să fie ușor de purtat chiar şi în timpul alăptatului)
Ia-cartea de identitate a femeii
O cămaşă vorbește și despre satul în care a fost cusută, în special prin intermediul altiței. La iile vechi, aceasta era croită separat. Prin prisma faptului că era elementul de croială cel mai bogat ornamentat şi, totodată, cel ce necesită cea mai multă migală, de multe ori ea era folosită de la o cămaşă la alta după ce restul hainei se deteriora. Deoarece în foile de zestre au fost consemnate aceste fragmente din ii ca fiind lăsate moştenire fetelor după căsătorie, putem spune că ele au ajuns dintr-un sat în altul ca o marcă identitară a nou-venitei. Aşadar, unele ii pot reflecta diferențele de zone prin felul în care sunt aşezate elementele în altițe. De pildă, dacă simbolurile sunt condesate în câmpul ornamental, aşezarea era una densă, cu case poziționate una lângă alta. Dacă elementele sunt răsfirate, înseamnă că şi casele din sat erau aşezate la fel.
Cămaşa…ca o a doua piele
În lumea satului românesc, hainele erau percepute ca o armură, o a doua piele, un element protector pentru trupul şi sufletul purtătorului. Ca să sporească rolul protector, de cele mai multe ori, femeile aşezau cusături cu fir roşu în punctele vulnerabile ale cămăşii, la zonele de îmbinare ale pieselor, la cămăşile bărbătești în special în jurul umerilor. La terminațiile mânecilor, la manşete, la poale şi la gura cămăşii erau cusuți „colții lupului” pentru cazul în care vreo nenorocire voia să intre sub cămaşă, să se sperie şi să plece, iar aceasta era numai o cale prin care femeile îşi protejau familia prin puterea apotropaică a cusăturilor!
Autor: CARMEN CIOCHINĂ
