Moartea este ultimul mare eveniment din existența omului pe pământ, așa că ritualurile „trecerii” sunt complexe mai ales în satele tradiționale. Parte din vechile obiceiuri încă se păstrează, dar în anii 1930-1934 și 1942, când entograful și sociologul Ernest Bernea a venit în Gorjul de Nord, ele erau „literă de lege”! „Înmormântarea din Gorjul de Nord (…) este un fenomen unic în categoria acestor fenomene aparținând satului tradițional atât prin bogăția de fapte expuse în diverse forme de expresie, cât și prin caracterul său complex și străvechi, căci unele acte străbat milenii!”, scria cercetătorul în cartea „Moartea și înmormântarea în Gorjul de Nord”.
De veacuri, gorjenii, în special cei din mediul rural, preponderant mai credincioși și mai superstițioși decât cei din orașe, au privit moartea ca „pe momentul iminent al trecerii omului dintr-o lume în alta, căci el trăiește o viață și cu a morții, două”. Tocmai de aceea, moartea sau trecerea „acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de moarte” este ultimul mare eveniemnt din viața omului. Primul este nașterea, iar celălalt este căsătoria-nunta. „Ca și nunta, înmormântarea este o manifestare complexă, la care colectivitatea participă; ea este o împletire organică de elemente și forme spirituale, religioase și magice, juridice și economice, care în manifestarea lor actualizează un fenomen de largă participare a satului, întemeiat pe tradiții vechi și deprinderi sociale”, nota sociologul Ernest Bernea după ce a participat la două înmormântări în Gorjul de Nord, mai exact la Runcu. „Moartea şi înmormântarea în Gorjul de Nord este una din cele mai solide lucrări de etnosociologie, rezultată în urma cercetărilor de teren întreprinse în anii 1930 (în cadrul anchetelor etnografice coordonate de D. Gusti) şi 1942, când autorul revine, personal, pe bază de anchetă, la Runcu şi în alte două sate învecinate, Arcani şi Dobriţa. (…) Elaborată, aşadar, pe baza unui amplu material documentar obţinut prin cercetări de teren şi după metoda practicată de Şcoala română de sociologie a lui Dimitrie Gusti, (…) lucrarea nu constituie un simplu studiu, pitoresc, asupra înmormântării, ci o încercare de înţelegere şi explicare a acestei manifestări în cadrul mai larg al reprezentării morţii”, scria profesorul Zenovie Cârlugea într-un articol.
Semnele morții și ritualurile gorjenilor
După cercetarea efectuată în satele Gorjului de Nord, Ernest Bernea ajungea la concluzia că țăranii din Runcu, Arcani sau Dobrița credeau că moartea nu vine fără veste și că ei țineau cont de semnele prevestitoare. La fel ca și acum opt decenii, și în prezent, atunci când câinele din gospodărie urlă, este semn rău. „În satele gorjene cercetate sunt o seamă de semne ale morții: trosnirea grinzilor, căderea icoanei din cui, căderea oglinzii și spargerea ei, statul ceasului după miezul nopții, câinii care urlă și găinile care cântă cocoșește”, scria Ernest Bernea. După ce moare cineva din familie, ceilalți membri au anumite obligații de îndeplinit: purtarea doliului, purtarea de grija mortului-pomenile, parastasele pentru sufletul său, privegherea, slobozitul apei. Acestea se păstrează și astăzi. În cartea sa, cercetătorul Ernest Bernea vorbește și despre obiecte și plante rituale folosite atunci când murea cineva. Cele mai frecvente plante folosite de țăranii secolului trecut erau busuiocul, pelinul și usturoiul, dar și coaja și ramura de ulm. Potrivit sociologului, busuiocul era prețuit pentru calitățile sale de natură spirituală: era legat (superstiția există și în prezent n.red.) de sănătatea și norocul în casa omului, dragostea în viața tinerilor, îndepărtarea răului.
„Se folosește în sens spiritual împotriva flagelului morții. Se pune în buchete alături de florile de la căpătâiul morților, în ritualul bradului, apoi la curățirea casei unde a murit cineva. Se duce și la mormânt. (…) Usturoiul-folosirea sa în ritualurile morții este foarte frecventă. Cu usturoi pisat se unge mortul după ce se scaldă, se unge tronul în formă de cruce și pe margini, se ung balamalele. (…) În credința populară, usturoiul are puterea de a îndepărta răul”, scria Ernest Bernea în volumul „Moartea și înmormântarea în Gorjul de Nord”. În satele din Runcu, pelinul apare ca obiect ritual: ferește omul de rău, de boală. Era folosit la curățirea casei după mort. Tot în această zonă, ulmul era folosit împotriva morții și a efectelor ei. „Când pe o uliță moare cineva, se pun ramuri de ulm la porți și ferestre, la rude și vecini. Se crede că prin ramura de ulm caracterul contagios al morții este oprit”, se spune în volumul mai sus amintit și reeditat de Editura Vremea în 2007.
Despre moarte
Sunt rituri și tradiții care se respectă (http://cult-ura.ro/obiceiurile-de-la-moarte-mai-trainice-decat-cele-de-nunta-afla-ce-superstitii-exista/), iar prin simplu fapt că le respectăm, arătăm că nu ne-am uitat trecutul, rădăcinile! „Moartea este un început al vieții veșnice în Împărăția Lui Dumnezeu. Respectarea acestor tradiții arată că viii și adormiții formează încă aceeași familie, demonstrăm că avem aceeași purtare de grijă de ei, chiar dacă au trecut la cele veșnice. Cei vii fac jertfe în numele celor adormiți, sunt acte de milostenie și se numesc și parastase la biserică, pomeni. Noi, cei vii, mijlocim la Dumnezeu pentru cel adormit, ca păcatele sale să fie iertate. Jertfa noastră e plină de iubire față de cel adormit. La o pomenire pentru cel adormit, avem nevoie de colivă care simbolizează pe cel plecat dintre noi, de lumânare care închipuie credința celui adormit, vin roșu care închipuie viața, colacul mare și rotund care simbolizează credința noastră în viața de veci, deoarece cercul nu are nici început, nici sfârșit, prescurea în trei colțuri-Sfânta Treime, prescurea în patru colțuri-credința noastră în Biserică”, a afirmat preotul Dragomir Țicleanu, paroh al Parohiei Țicleni.
