Am avut ocazia să vizitez Castelul Sturdza de la Miclăușeni, din județul Iași, o adevărată bijuterie arhitectonică. Încă de la început mi-a plăcut ce am văzut, dar, pentru că există și un dar, am rămas dezamăgit de modul în care unii și-au bătut joc de acest castel, în special cei din perioada comunistă.
Pe parcursul vizitei am avut norocul să mă însoțească un muzeograf, sau mai bine zis un ghid, care mi-a explicat în detaliu tot ce ține de acest palat, începând cu perioada sa de glorie și terminând cu decăderea sa.
Castelul Sturdza a fost construit de către Gheorghe Sturza și de soția sa Maria, în stil neogotic, între anii 1880 și 1904, iar în prezent acesta se află în proprietatea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Acest castel, aflat la 20 de km de Roman și la 65 de km de Municipiul Iași, se află într-un amplu proces de restaurare, dar din câte mi-am dat seama cred că acest proces va dura destul de mult, tipic românesc.
Inițial aici se afla un conac, dar dornic să refacă clădirea conacului, George Sturdza a vândut câteva păduri și a luat un împrumut de 100.000 de lei, punând gaj moșia de la Miclăușeni. La vremea respectivă, acest castel era o copie a castelelor feudale apusene și amintea de Palatul Culturii din Iași sau de Palatul Domnesc de la Ruginoasa.
Tot în perioada lui de glorie, castelul adăpostea o colecție valoroasă de cărți și documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi de marmură de Cararra, argintărie, dar și piese arheologie, numismatice și epigrafice de mare valoare. Ca idee, numai colecția de cărți număra 60.000 de exemplare.
Perioada comunistă, perioada în care s-a ales praful de Castelul lui Sturdza
George Sturdza și soția sa au avut un singur copil, pe Ecaterina Cantacuzino, care s-a căsătorit în anul 1897 cu Șerban Cantacuzino, dar nu a avut copii. Rămasă văduvă s-a călugărit spre sfârșitul vieții sub numele de maica Macrina.
Pe 21 aprilie 1947, ea a donat bisericii castelul, parcul de 30 de ha ce-l înconjoară, dar și biserica ctitorită de părinții săi, cu scopul de a fi amenajată aici o mânăstire de maici.
Din păcate, în anul 1953 comuniștii au desființat așezarea monahală, iar în perioada următoare castelul a fost depozit militar de explozibil, patrimoniu al Ministerului Metalurgiei, dar și al Sfatului Popular Regional din Iași. Când se plictiseau, comuniștii mai organizeau și chefuri în mansarda acestui castel
În anul 1960, Castelul lui Sturdza a devenit sediul Centrului de Plasament pentru copii cu handicap psihic sever, aici funcționând și școala specială.
Din câte am înțeles, de la ghidul care mi-a prezentat castelul, acesta a fost afectat de două incendii, unul în 1968, iar altul în 1985: „Apa cu care s-a stins incendiul s-a infiltrat în pereți, iar acest lucru a dus la degradarea progresiva a castelului.”
Totodată, castelul s-a degradat cu trecerea timpului, dar și a modului în care a fost folosit. Din cauza modului în care a fost folosit acest castel, au avut loc numeroase degradări ale structurii de rezistență, a stucaturilor, a sobelor, parchetului, a tâmplăriei, a picturii, dar și a componentelor metalice.
De tot ce adăpostea castelul s-a cam ales praful
Tot de la ghidul care m-a însoțit în această vizită am înțeles că o parte din mobilierul castelului a ajuns în casele unor localnici din Miclăușeni și Butea: „Unele piese de mobilier au ajuns prin casele localnicilor care și-au bătut joc de ele. Ca idee, pieselor de mobilier, acestea având înălțimea de trei metri, localnicii le-au scurtat picioarele pentru a intra în casele lor. Totodată, o marte parte din ce adăpostea acest castel s-a pierdut în urma celor două incendii.”
Pietrele cu inscripții
Un alt aspect ce mi-a atras atenția la Castelul lui Sturdza sunt piesele cu inscripții, aflate la parterul clădirii. Se pare, din câte mi-a explicat ghidul, că cei din familia Sturdza aveau o pasiune mai ciudată, aceea de a colecționa pietre funerare: „Peste tot pe unde mergeau și vedeau pietre funerare și le plăcea modul în care erau făcute le aduceau aici. Aici se pot vedea pietre cu inscripții în diferite limbi, cum ar fi în latină, slavonă, arabă sau română.”