Se împlinesc 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși. Este un moment care ar trebui să ne oblige la mai mult decât declarații festive.
Spunem frecvent că Brâncuși este universal. La nivel teoretic, afirmația stă în picioare. La nivel practic, comportamentul nostru contrazice această idee. La nivel național, Brâncuși nu este respectat așa cum ar trebui.
Există români care nu îl leagă de Târgu Jiu, deși aici se află Ansamblul Sculptural care l-a definit. Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana fără Sfârșit nu reprezintă simple obiective locale. Ele sunt simboluri naționale și repere culturale recunoscute internațional.
Anul Brâncuși vine fără alocări bugetare reale. Sumele sunt inexistente sau pur simbolice. Ministerul Culturii alocă fonduri insuficiente pentru întreținerea operelor de la Târgu Jiu, opere pe care multe orașe din lume le-ar proteja și le-ar promova constant. Realitatea arată o lipsă de asumare și de responsabilitate. Tipic românesc…
Ce ne-a lăsat Brâncuși contează. Contează pentru cultura noastră, pentru imaginea locurilor în care trăim, pentru generațiile care vin. Alte țări își promovează valorile constant și coerent. Putem face același lucru cu Brâncuși, dacă alegem să trecem de la discurs la fapte, greu pe ale noastre meleaguri.
Pentru unii, Brâncuși este universal. Pentru noi, la cum ne raportăm la moștenirea lui, respectul față de Brâncuși lasă de dorit. Depinde de noi dacă rămâne doar un nume mare sau dacă îl tratăm ca pe valoarea pe care o invocăm atât de des.
