Poetul Tudor Arghezi a fost închis aproape trei luni în lagărul de la Târgu Jiu, în urma unui pamflet adresat reprezentantului Germaniei hitleriste la Bucureşti, baronul Killinger.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, poetul Tudor Arghezi a publicat şi articole antifasciste, culminând cu un virulent pamflet „Baroane”, împotriva baronului von Killinger, reprezentantul Germaniei hitleriste la Bucureşti.
Tudor Arghezi a fost arestat, considerându-se că este un act sfidător, şi trimis pentru un an în lagărul de la Târgu Jiu, în anul 1943. „Într-o singură privinţă, Arghezi a dovedit o atitudine precisă şi neschimbată, şi anume faţă de germani şi de civilizaţia lor, şi tocmai aceasta i-a atras neplăceri”, subliniază Nicolae Manolescu, în „Istoria critică a literaturii române”.
Arghezi se simțea în siguranță printre olteni
Alexandru Doru Şerban a scris în cartea sa, „Vremelnic trecători prin Gorj”, cum a ajuns poetul Tudor Arghezi în lagărul de Târgu Jiu:
„Arghezi publică primul său volum de versuri, «Cuvinte potrivite». Un an mai târziu, scrie într-o publicaţie pamfletară, la care «aderau» mai mulţi tineri din acea vreme. În 1941, un astfel de pamflet, intitulat «Baroane», îi aduce mari necazuri în acea perioadă, ajungând din cauza acestuia să fie închis în lagărul din Târgu Jiu.
Acesta a devenit lagăr de deţinuţi politici sub regimul Antonescu. În 2 octombrie 1943, Arghezi se destăinuia: «Îmi pare rău de întoarcerea printre oltenii mei în calitate de arestat, dar fiind cu ei într-un moment de acerbă încordare românească, mă simt, aş zice, în siguranţă».
L-a cunoscut pe directorul publicației Gorjeanul
Tudor Arghezi era oltean, tatăl şi bunicul său născându-se şi trăind o viaţă întreagă în Craiova.
În perioada în care a fost închis în lagărul de la Târgu Jiu, Arghezi l-a cunoscut pe Jean Bărbulescu, directorul ziarului Gorjeanul. În timpul în care a fost închis, poetul a scris numeroase creaţii, printre care şi un elogiu al judeţului ce suna cam aşa:
«Gorjul e o regiune de surprize… Întâi, căci se cuvine să fie pus întâi, e gorjeanul. (…) E altfel de român şi altfel de oltean». Nici în ceea ce priveşte gorjencele Arghezi nu are alte cuvinte decât de laudă:
«Dacă n-aţi văzut gorjencele acelea, cocoanele acelea în opinci şi-n cojoc, cu chipul rotunjit într-o bogată năframă boerească, n-aţi văzut nimic şi duceţi-vă să le vedeţi». Arghezi moare în 1967, rămânând cel mai prolific autor de literatură din toate timpurile“.
Arghezi publica chiar și când se afla în lagăr
Deşi se afla închis, Tudor Arghezi avea libertatea de a crea şi chiar de a-şi publica lucrările.
Zenovie Cârlugea scrie într-una dintre lucrările sale că în tableta „Gorjiul şi Gorjanul”, publicată în ziarul „Adevărul” şi reprodusă, de Jean Bărbulescu în „Gorjeanul”, Arghezi evocă una din cele mai nefericite întâmplări ale vieţii sale – detenţia în Lagărul de internaţi politici de la Târgu-Jiu, survenită ca „urmarea a poziţiei sale antinaziste”, unde a fost încarcerat la 2 octombrie 1943 şi eliberat la 30 decembrie 1943.
Prin chitanţa de plată a „chiriei” lunare se adevereşte că poetul a locuit nu la „comun”, ci într-o încăpere cu pat şi masă situată într-una din cabanele negre.
Ce a scris Arghezi despre detenţia din lagărul de la Târgu Jiu
Poetul povesteşte într-o scriere despre cum i-a venit rău în lagărul de la Târgu Jiu, dar și despre momentul punerii în libertate:
„Am fost internat 3 luni. în luna lui decembrie, în ajunul Crăciunului, mă plimbam într-o seară cu încă câţiva deţinuţi prin aleea lagărului. Eram slăbit şi am avut la un moment dat o pierdere de echilibru, pe care nu mi-am exprimat-o. Tovarăşii mei de plimbare m-au susţinut şi m-au dus în cabana mea.
A doua zi, comandantul lagărului colonelul Leoveanu – al cărui nume îl subliniez cu multă plăcere şi bună aducere aminte – mi-a recomandat un consult medical. Acest consult a fost făcut de medicul şef şi de încă doi medici militari, un locotenent şi un căpitan, iar concluzia a fost că trebuie să fiu transportat într-un sanatoriu de boli nervoase.
Dosarul a fost trimis la Bucureşti, nu ştiu unde; a ajuns la ministerul de Interne, însă probabil la dl. ministru Piky Vasiliu, care n-a binevoit să-i dea nici un curs.
Nevasta mea, căreia îi ascunsesem situaţia sănătăţii mele, a aflat printr-o indiscreţie că am avut un consult medical şi cu toate că nevasta mea nu avea obiceiul să viziteze pe d-nii miniştri şi nici autorităţile, şi-a luat inima în dinţi şi a telefonat la cabinetul d-lui general Dumitru Popescu. Răspunsul a fost că a fost primită imediat.
Femeia – o soţie cu care am trăit 37 de ani; avem şi copii – era pe drept cuvânt alarmată şi probabil că a şi plâns la dl. general Popescu. Mi-a spus, când m-am întors, că a avut şi dl. general două lacrimi, lucru de care nu mă îndoiesc, fiindcă l-am văzut foarte cald sufleteşte. Dl. general Popescu i-a spus soţiei mele:
Soţul d-tale este internat nu ştiu pentru câtă vreme. Eu am fost contra internării lui. Ordinul a venit direct de la mareşalul Antonescu. Sunt foarte încurcat. Îmi dau seama că situaţia d-tale şi a soţului d-tale nu este prea agreabilă, dar poate că va trebui să-i spun mareşalului lucrul acesta, să mă consult cu dânsul să-i dăm drumul sau nu.
Nevasta mea a insistat şi dl. general Popescu i-a spus: Duceţi-vă acasă şi o să vedeţi. Aceasta s-a întâmplat cam pe la ora 10 dimineaţa. Eu eram în lagăr. Tocmai eram vizitat de Calotescu Neicu, un prieten al meu care era un mare bogătaş în jud. Dolj. El îmi aducea daruri de Crăciun, un purcel, o friptură, aşa cum se aduc daruri de Crăciun.
Tocmai atunci mi-a venit şi ordinul de punere în libertate. Dl. general Popescu vorbise la telefon cu Colonelul. Acesta chiar lipsise din birou în acel moment şi dl. general Popescu l-a certat pentru lucrul acesta. Colonelul a trimis pe cineva în cabană, ca să-mi spună că sunt liber. Vă închipuiţi că lucrul acesta nu mi-a făcut neplăcere.
Am început să-mi fac bagajele. Toţi deţinuţii din cabană au venit să mă ajute; unul mi-a adus o pătură, altul m-a ajutat să-mi împachetez cărţile – aveam cărţi multe; puteam să citim acolo – iar Calotescu Neicu în loc să-mi lase lucrurile pe care el le adusese, m-a luat cu fripturi cu tot şi m-a dus la gara Filiaşi, ca să luăm trenul a doua zi. Nu mai era nici o posibilitate să mai prindem trenul de Tg. Jiu.
De la Filiaşi am plecat direct, am ajuns la Bucureşti la 6 dimineaţa şi la 11 dimineaţa m-am prezentat d-lui ministru de Interne general Popescu. Vă închipuiţi că după 3 luni de reţinere şi după senzaţia şi mai ciudată a punerii în libertate eram într-un fel de zigzag sufletesc foarte bizar. Eram emoţionat.
Dl. general Popescu m-a primit foarte bine, mi se pare că m-a şi îmbrăţişat, nu-mi aduc aminte dacă m-a sărutat şi mi-a spus: Domnule Arghezi, eşti liber, du-te acasă şi de acum înainte alunecă pe o tangentă mai mică, ca să nu păţeşti la fel“.
„Lagărul din Tg-Jiu îmi e constant şi periodic prezent“
Lagărul din Târgu Jiu a rămas mereu în amintirea poetului, după cum chiar acesta relata într-o scriere:
„Nu cred să existe o instituţie mai eficace pentru educarea şi apropierea oamenilor ca puşcăria, în toate formele ei, născocite de civilizaţia becului electric şi a transformatorului motorizat. Arta de a guverna cu lacăt şi cu condeiul amorţit are nevoie de acest indispensabil adjutant (…) Alte închisori şi arestări din timpul îndeletnicirilor mele de scrib, aproape le-am uitat, ori îmi amintesc de ele incidental, din când în când, prin coincidenţă fortuită.
Lagărul din Tg-Jiu îmi e constant şi periodic prezent. La o săptămână, la două, poşta oltenească îmi aduce ziarul «Gorjeanul». Cum sunt şi eu o ţâră gorjean, odată prin lagăr şi odată prin descendenţă, mă reped numaidecât să-l desfac. Am neamuri de Tudori la Cărbuneşti, pe care nici nu le cunosc. Dar mi-e dor de ele. Materialul ziarului mă interesează orişicum şi orişicând (…).
Directorul ziarului, d. Jean Bărbulescu, îl scoate de 23 de ani. E un personaj scurtac, bondoc şi un om de mare ispravă, de care mă leagă o ineluctabilă suvenire. Lua drumul adeseori până la închisoare. Mă aştepta în biroul comandantului, colonelul Leoveanu, – alt mare om cumsecade – şi scotea din buzunarul paltonului, pentru deţinut, o sticlă de «apă minerală». Clocea sub dop, de ani de zile, cel mai bun vin sau rachiu. La puşcărie, o picătură de drojdie e animatoare“.
