Se spune că pasiunea este arta de a trăi, iar unii oameni au descoperit acest lucru atât de intens încât trăiesc și reușesc să zâmbească vieții chiar și când inima le plânge. Un astfel de OM, curat la suflet și în simțiri este Teodor Dădălău, artistul fotograf prin obiectivul căruia încă ne mai bucurăm de minunățiile pe care Divinitatea ni le-a oferit. Gorjeanul nostru și-a dedicat întreaga viață fotografiei, iar acum, după ani buni în slujba acestei arte, ne povestește din ce condei a debutat povestea sa, a omului care a scris istoria fotografiei pe minunatele meleaguri gorjenești.
Tatăl i-a împlinit visul de a avea propriul aparat de fotografiat
Avea doar câțiva anișori când a pășit pe drumul artei fotografice. S-a născut cu pasiunea în inimă și suflet, iar la finalul clasei a IV-a, tatăl său avea să îi ofere primul aparat de fotografiat, prin lentila căruia Teodor Dădălău a văzut lumea într-o altă lumină, una a creației.
Reporter: Sunteți un renumit artist în domeniul fotografic, povestiți-ne cum v-ați descoperit această pasiune? La ce vârstă și cum a fost momentul?
Teodor Dădălău: Drept răsplată pentru că am promovat merituos examenul de trecere la gimnaziu, la finalul clasei a IV a, tatăl meu, care era profesor, mi-a făcut cadou un aparat de fotografiat, marca Lubitel, care a costat – n-am cum să uit! – exact 305 lei. La şcoală, exista un mic laborator foto, coordonat de învăţătorul Gheorghe Draga. Şi uite aşa m-am trezit şi cu aparat de fotografiat, şi cu posibilitatea de a transpune pe hârtie imaginile de pe celuloid! Momentul… a fost de neuitat, după cum bine vedeți!
Fotografiile sale au cucerit lumea
După ani buni de la acel moment, fotografia avea să devină menirea sa în viață, iar dragostea pentru frumos l-a îndemnat pe artist să realizeze expoziții în întreaga lume.
Rep.: Care este cea mai mare realizare a dumneavoastră în ceea ce privește fotografia?
T.D.: Cea mai mare realizare… nici nu știu dacă aș putea departaja astfel atâția ani de fotografie. Îmi vin în minte câteva expoziții : „Acasă la Brâncuși”, vernisată la sala Constantin Brâncuși de la Palatul Parlamentului, în septembrie 2009, apoi în Chișinău, datorită volumului mare de fotografii, „Oameni și locuri din Țara lui Brâncuși” și „Chipuri de români”, vernisate cred că în 2004, 2005 în capitala Țării Soarelui Răsare și la New York, „În jurul lui Brâncuși” din Franța (2006) și apoi Belgia, mai recente – „Structuri”, vernisată în România și Ruse și nu pot uita „Ipostaze gorjene contemporane”, pe care Revoluția din 1989 a prins-o expusă pe simeze, la Târgu- Jiu. Premiile, oricâte au fost, au contat mai puțin decât faptul că fotografia mea a ajuns și a fost apreciată în atât de multe locuri. Așa mi-am făcut prieteni artiști de renume din multe țări și pe mulți i-am adus la acțiunile de cultură din Târgu- Jiu, iar, la rândul lor, au adus alții și uite așa, ni s-a dus vorba-n lume! De bine!
„Pasiunea rămâne sursa oricărei deveniri”
Îndrăgostit iremediabil de fotografie și cu multă voință, artistul a reușit să obțină primul job, evident, în domeniul care îi făcea inima să tresalte de bucurie. Așa a ajuns să transmită dragostea pentru fotografie și altor generații.
Rep.: Care a fost primul dumneavoastră job şi cum ați ajuns să lucrați acolo?
T.D.: Am început să lucrez predând fotografia la Școala Populară de Artă din Târgu-Jiu și am primit postul aici după ce am câștigat un concurs de fotografie. Cred că am fost un privilegiat pentru că puțini tineri își încep activitatea cu ceea ce le place să facă mai mult. În privința asta, angajatorii ar trebui să gândească un pic altfel astăzi fiindcă nici un fel de muncă nu poate da un randament mai mare decât cea care pasionează. Pasiunea rămâne sursa oricărei deveniri.
Părintele Festivalului Internaţional de Arte Vizuale GORJFEST
Teodor Dădălău a scris istorie în acest domeniu, nu doar în Gorj, ci la nivel internațional. El este cel care a realizat un salon de fotografie care a devenit mai târziu Festivalul Internaţional de Arte Vizuale GORJFEST.
Rep.: Spuneți-ne care este cea mai mare realizare din punct de vedere profesional?
T.D.: Faptul că am reuşit să concep şi să pun în practic acasă, la Târgu-Jiu, unul dintre marile Saloane de fotografie din România, în anul 1990, care s-a desfăşurat în fiecare an de atunci, transformându-se în ultimii zece ani în Festivalul Internaţional de Arte Vizuale GORJFEST. Anul acesta a ajuns la cea de-a 27-a ediţie, iar, de-a lungul anilor, însăși Academia Română de Artă a fost coorganizator al acestui eveniment deja tradițional al Gorjului. Festivalul lasă anual județului o colecție de artă contemporană și oferă participanților prilej de întoarcere, în zilele petrecute aici, aceștia având posibilitatea să vadă locuri de excepție din Gorj și județele vecine și să guste din mâncarea tradițională, vestită pe tot cuprinsul globului.
Mentorul unor reputați artiști fotografi
Și ca orice artist, Teodor Dădălău are și mici regrete. Nu pentru că nu ar fi realizat tot ce și-a propus în plan profesional, ci pentru că a pierdut timp, uneori, cu persoane care au considerat că interesul primează și nu dragostea pentru ceea ce înseamnă cu adevărat fotografia.
Rep.: Regrete în plan profesional?
T.D.: Într-un fel, da. Am „împărțit” secretele fotografiei, ca să zic așa, multor tineri care s-au arătat dornici să învețe. Foarte mulți dintre ei sunt astăzi fotografi apreciați și curtați de reviste, vedete, site-uri, diferite companii, în România și dincolo de ea. Cu toți mă mândresc așa cum și ei se mândresc cu mentorul lor. Dar am întâlnit și oameni pentru care fotografia, departe de a fi pasiune, contează doar în măsura în care poate aduce venituri, cât mai repede și cât mai mult. Știți vorba aceea, „repede și prost”, chiar copy-paste când se poate! Ei bine, aici am oarece regrete – pentru munca mea și pentru timpul investit în oameni de acest fel. În rest, în profesia mea am realizat cam tot ceea ce mi-am propus și… sper să duc la bun sfârșit și restul proiectelor.
Vrea să surprindă Luminile Nordului
Și cum fotografiile sale au ajuns cam pe toate continentele, anul acesta, artistul are un mare vis: vrea să ajungă în proximitatea zonelor polare pentru a fotografia aurora boreală.
Rep.: Meseria dumneavoastră este una specială, vă ajută să vedeți lumea cu alți ochi și vă oferă multe oportunități. În ce țări ați ajuns datorită job-ului de artist-fotograf și în ce context?
T.D.: Nu în foarte multe țări, în cea mai mare parte europene. Nu e nevoie să însoțești fotografiile în expoziții și, cu atât mai puțin, în concursuri. Mă bucur mai mult că fotografia mea a ajuns în foarte multe galerii din lume, pe mai toate continentele, exceptând Antarctica… și am fost plăcut surprins, de vreo două sau trei ori, să fiu sunat și să mi comunice că au fost fotografii care s-au achiziționat înainte de vernisaj. Mi-am propus să fotografiez aurora boreală, sper că în toamna aceasta, și atunci pot spune că fotografia mea a călătorit în toată lumea (evident, voi duce și acolo imaginile locurilor unde am norocul să trăiesc!). Da, este o meserie specială, îmi oferă posibilitatea să cunosc mereu locuri noi, oameni noi, nimic nu e la fel de la o fotografie la alta, nu te poți plictisi niciodată…Ador să fotografiez copiii și bătrânii – chipurile lor reflectă întotdeauna sinceritate, iar fotografiile, în acest caz, nu mai au nevoie de retușuri.
Fiul artistului dorea să se dedice fotografiei și să lucreze pentru National Geografic
Artistul își aduce aminte cu drag și dor de anumite momente din viața sa, iar în jurnalul vieții, printre acestea, se află și un epidod în care era împreună cu fiul său, Traian, dar și cu un bun amic, în Masivul Parâng. Atunci, fiul său, cucerit de priveliște, a mărturisit că frumusețea locurilor îl făceau să își dorească să calce pe urmele tatălui său și să se dedice fotografiei.
Rep.: Povestiți-mi o amintire de suflet din întreaga dumneavoastră carieră.
T.D.: În vara lui 2011, eram împreună cu fiul meu, Traian, şi bunul nostru amic de peste Prut, pictorul Eric Perjovschi, undeva, în masivul Parâng, în Pasul Urdele, cel mai înalt de acest fel din ţară. În discuţia dintre noi trei, referindu-se la frumuseţea de nedescris în cuvinte a locului, fiul meu i s-a adresat amicului pictor, spunându-i: „Vezi, măi, Eric, uite de asta vreau să mă fac fotograf!…”. Traian îşi dorea ca, după finalizarea studiilor, să lucreze pentru National Geografic.
Medalia de aur pentru fotografie
Dedicarea și munca lui Teodor Dădălău nu au rămas nerăsplătite, acesta fiind singurul gorjean care deține medalia de aur a Asociației Artiștilor Fotografi din România.
Rep.: Ce premii ați obținut de-a lungul timpului și unde? Presupun că sunt multe, așa că vă rog să mi le numiți pe cele mai importante și, eventual, pe cele din străinătate.
T.D.: Cred că sunt singurul gorjean care deţine medalia de aur a AAFR-ului (Asociația Artiștilor Fotografi din România) drept recompensă pentru activitatea în domeniul fotografiei. Mă bucură saloanele de fotografie la care nu pot să particip fizic, dar sunt informat de către organizatori că mă aflu printre laureați, asemeni celor de la Nantes, Ruse sau Regina, în Canada. Cele mai multe premii le-am primit pentru fotografia portret, care e și cea mai aproape de sufletul meu, iar printre ele se află premiul special pentru portret la Salonul de Fotografie organizat la Madrid, de către FIAP, în 2009. Ați zis câteva, nu?
Rep.: Sunteți colecționar? Ce anume strângeți cu mare drag?
T.D.: În general, colecţionarii sunt iubitori de frumos, fiecare alegând un anumit domeniu, care are, de obicei, tangenţe cu pasiunea sau profesia. Evident, un pasionat de fotografie nu poate colecţiona altceva decât fotografie! Eu m-am oprit la fotografia veche, în special cea care prezintă oamenii. Iubesc portretele, mai ales când acestea redau chipuri de batrâni! Fața lor este o carte deshisă de istorie, ochii fiind cei care, de obicei, deapănă povestea. În astfel de fotografii poți distinge textura și rugina acelor timpuri.E un mod frumos și trainic de a fi purtat înapoi, în timp, nu? Pe lângă fotografii, colecționez pictură în ulei, dar și obiecte mici din bronz și piatră. Sunt câteva sute! Știu că Picasso spunea că scopul artei este să spele praful zilnic, dar imaginați-vă, numai, ce înseamnă să cureți toate astea de praf!
Rep.: Câte albume ați publicat până în prezent? Aveți preferate?
T.D.: Târgu-Jiul are câteva albume realizate de mine în decursul timpului, apoi Motru, Baia de Fier, Rovinari, fiecare ediție a GorjFest-ului, un album „Acasă la Brâncuși”, realizat pentru Parlamentul European la sfârșitul lui 2012, albume personale sau personalizate la cerere… sunt multe. Dar cele mai dragi îmi sunt ultimele, în primul rând pentru că adună în ele aproape toată munca mea de până acum, apoi fiindcă ele sunt dedicate memoriei fiului meu, cel care mi-ar fi continuat activitatea, depășindu-mă, desigur. Și, nu în ultimul rând, pentru că admirația nerezervată cu care au fost primite de către colegii de breaslă și de critici mă flatează și mă obligă să continui.
Muzeul de artă contemporană GORJFEST, o promisiune
Deși a muncit mult pentru promovarea Gorjului prin fotografie, unele proiecte ale artistului riscă se se piardă din cauza dezinteresului factorilor decizionali.
Rep.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră Festivalul Internațional al Artelor Vizuale „GorjFest”?
T.D.: GORJFEST este proiectul meu de suflet. Mă bucură foarte mult faptul că festivalul a devenit un exponent cultural clar al județului Gorj și aclimatizează anual artiști consacrați din România cu valorile artistice contemporane din lume. În acest fel, modele culturale create de artiștii români au devenit repere pentru cunoașterea artei naționale contemporane în mari universități ale lumii, cum sunt Academia Artelor Frumoase de la Liėge, Universitatea din Misiones – Argentina, Academia de Teatru și Arte Plastice din Chișinău, Academia de Artă din Barcelona, Universitatea Kiril și Metodiu din Bulgaria, în atelierele pariziene La vache Bleuș. Din nefericire, deși acțiunea a evoluat de la an la an, tot de la an la an fondurile alocate festivalului se micșorează considerabil și devine din ce în ce mai dificilă menținerea lui, la standardele cu care ne-a obișnuit, între evenimentele culturale foarte căutate internațional. Și tot din nefericire, ca să nu spun dezinteres, colecția de artă realizată în cadrul GorjFest încă nu și-a găsit un loc în acest județ care s-o găzduiască și să ofere publicului larg accesul la ea. Muzeul de artă contemporană GORJFEST, pentru înființarea căruia am smuls asigurări la finele ediției din anul 2011, este încă… nici nu mai știu, dacă un proiect sau un vis. Media prezentă la eveniment a consemnat promisiunea oficialităților și, mai în glumă, mai în serios, îmi amintesc că nu era campanie electorală! De atunci, mă chinui să înființăm acest muzeu într-o locație dezafectată, care dispare la propriu de la o zi la alta – școala generală din Hobița, negăsindu-se niciodată fonduri disponibile pentru reabilitarea acesteia.
Rep.: De la dumneavoastră a pornit ideea „Acasă la Brâncuși”, care a devenit între timp și numele unui program de promovare turistică. Cum ați ajuns la această denumire și ce ați simțit când ați văzut că devine un brand?
T.D.: Este titlul celei mari expoziții personale, cu aproape 400 de fotografii, vernisată pentru întâia oară în 2009. Denumirea a venit după ce am selectat și printat fotografiile pentru că toate erau frânturi din locurile care au însemnat pentru Brâncuși „acasă”. După aceea, ea a fost preluată de critici când vorbeau despre anumite evenimente culturale din Gorj, apoi am observat-o în diferite discursuri ale amicilor artiști din alte țări. Mă bucur că a prins atât de bine încât se folosește pentru promovarea turistică, devenind un brand. Dar brand-ul nu va rezista dacă, sub auspiciile lui, nu se conturează acțiuni de anvergură, care să străbată lumea nu doar prin denumire, ci prin conținut. La fel ca orice concept banalizat, ar putea să dispară cu timpul și mi-ar părea rău, ca de orice idee pentru a cărei aducere la viață am muncit.
Tabără privată internațională de fotografie și grafică
Rep.: Ce proiecte de viitor aveți?
T.D.: Sper să finalizez cât de curând seria de albume „Acasă la gorjeni”, din care şapte sunt deja tipărite. Inițial, gândisem seria în 11 volume, dar cred că vor fi 15. Urmează la tipar „Gorj – ceramică și piatră”, „Cusături, țesături, împletituri în Gorj”, „Costumul popular gorjenesc”, „Constantin Brâncuși – regele ţăran” și „Lacrimi pe obrazul patrimoniului judeţean”, acesta din urmă aducându-mi deja câteva „laude” din partea celor responsabili de obiectivele cu pricina. De asemenea, întrucât fondurile alocate pentru GorjFest sunt din ce în ce mai mici, intenționez să fac la mine acasă o tabără privată internațională de fotografie și grafică. Un alt proiect, care se va concretiza din vara aceasta, se referă la o tabără de sculptură de nivelul celei de la Măgura – Buzău și va reuni, într-o primă ediție, peste 30 de nume din sculptura europeană, locația aleasă pentru desfășurarea sa fiind colina de la intrarea în localitatea Peștișani.
Rep.: Ce considerați că lipsește județului Gorj în ceea ce privește patrimoniul cultural?
T.D.: În primul rând interes. Apoi pasiune și implicare. Și neapărat o infuzie de profesionalism. Vedeți dumneavoastră, în județul acesta binecuvântat cu numele lui Brâncuși, „se fac palate câinilor de soi / alături pentru-o pâine se mai moare…! , ca să-l reproduc pe poetul Adrian Frățilă. Uniunea Europeană alocă foarte mulți bani pentru conservarea patrimoniului cultural al statelor membre și pentru păstrarea diversității, conform principiului „unitate în diversitate”. Ce ne ține să nu ne folosim și noi de aceste fonduri? Una peste alta, cred că ne lipsește și un Titu Rădoi, un spirit mobilizator, care să știe și să vrea să adune, nu să dezbine.
Rep.: Foarte multe obiective de patrimoniu sunt în paragină. Ce soluții ar trebui să aibă statul pentru a nu ne pierde valorile materiale ale neamului nostru? Sau cine ar trebui să ia măsuri?
T.D.: Atât timp cât în fiecare județ există o armată de oameni plătiți din buzunarul nostru exact pentru a proteja patrimoniul cultural național, iar obiectivele cad precum cărțile dintr-o bibliotecă la cutremur, unul după altul, la cine să mai apelezi pentru soluții? Poate să formăm un „task force”, asemenea Italiei? E drept că UNESCO a indicat și altor țări acest model, însă eu cred că ar fi de ajuns ca Direcția Județeană pentru Cultură și Patrimoniu Național să devină într-adevăr preocupată de soarta obiectivelor de patrimoniu. Fără să se mai supere nimeni când starea acestor obiective, bine-spus în paragină, devine vizibilă opiniei publice, chiar și numai prin intermediul câtorva fotografii.
Brâncuși- „singurul zeu despre care știm sigur că a existat”
Rep.: Ce considerați că înseamnă Brâncuși pentru județul nostru? Este el promovat și apreciat la adevărata valoare?
T.D.: Aer, apă, sarea din bucate! E singurul zeu despre care știm sigur că a existat, gorjean în carne și oase. Vorbeam de brand-uri, Brâncuși e istorie și legendă. Ce să ceri mai mult când îl ai pe Brâncuși? Dar, ca orice zeu, Brâncuși se cere mai întâi respectat, iar numele să nu-i fie luat în zadar. Ce poți promova cel mai adesea cu mese-ntinse și lăutari? Mai nou și colivă! Cui mai sărbătorim ziua de naștere cu colivă? Brâncuși a fost sculptor, cel mai mare sculptor modern. De ce n-ar fi aici, la Târgu-Jiu, o importantă școală de sculptură care să îndrăznească să continue revoluția începută de el? De ce este necunoscută turiștilor Hobița? E atât de greu să conservi, să creezi un muzeu, măcar digital pentru început? Ba chiar ar costa mult mai puțin decât alte „promovări” cu dedicație. Dar, fără să căutăm vinovații pentru astea sau pentru neînscrierea complexului Brâncuși în patrimoniul UNESCO, haideți s-o luăm de la zero de mâine și să construim pe numele Lui, nu doar să consumăm în numele Lui! Dar revin, ne trebuie gânditori, pasionați și profesioniști.
