Gheorghe Gorun, unul dintre cei mai cunoscuți profesori din județul Gorj, director al Colegiului Național „Spiru Haret“ din Târgu Jiu, se retrage din activitate. Acesta se va pensiona peste aproximativ o lună, după 48 de ani petrecuți la catedră. Gheorghe Gorun susține că învățământul românesc, dar și cel european, se află într-un impas, iar prevestirea sa este că în 20-30 de ani nu vor mai exista școli și profesori și lecțiile vor fi făcute din fața calculatorului.
Reporter: A sosit și timpul retragerii din învățământ. Ce sentimente vă încearcă?
Gheorghe Gorun: Nu pot să definesc starea de spirit. Îmi aduc aminte de prima zi de școală, 1 septembrie 1970, cât de entuziast, de bucuros și nerăbdător eram să înceapă mai repede. Nu am regretat niciodată că am fost ceea ce sunt, adică profesor.
Mi-am dorit dorit să fiu profesor încă de când eram copil. Ne jucam și de-a școala și mie îmi plăcea să joc rolul profesorului și, prin urmare, Dumnezeu m-a ajutat, așa cum m-a ajutat în toate, să îmi împlinesc această foarte fierbinte dorință din copilărie, care nu s-a estompat deloc cu trecerea celor 48 de ani. A venit, prin urmare, și vremea despărțirii, sunt atât de multe despărțiri pe care omul le trăiește în viața lui, încât nu știi pe care s-o socotești a fi cea mai dureroasă. E adevărat că și de această venerabilă școală m-am atașat peste măsură de puternic.
În aproape 18 ani cât am reprezentat această școală, a fost unul din locurile pe care eu le-am iubit incredibil. Acesta este locul pe care cred că l-am iubit cel mai mult. Așa se și explică poate, dincolo de ajutorul pe care mi l-a dat Dumnezeu, că în istoria acestei școli, care se apropie de 185 de ani, directoratul este cel mai lung.
Nu atât de mult că plec din această funcție mă încearcă o oarece stare de nedumerire, cât faptul că ne apropiem de final, de plecarea către un alt tărâm, până la urmă, pe care nu prea avem cum să-l descifrăm și nici să-l evităm. Plec cu mulțumirea că nu am făcut degeaba umbră nici pământului și nici acestui loc încântător de frumos, pentru că m-am străduit să fac ce am făcut cât am putut eu de bine și judecător îmi este Dumnezeu că tot ce am făcut am făcut cu totală bună credință.
Rep.: Încet-încet vă detașați de învățământ și de sistemul în care ați lucrat o viață întreagă. Cum vedeți învățământul românesc?
G.G.: Cred că stă rău. Simțământul meu este că va sta și mai rău. Iată, examene naționale cu subiecte aproape ridicole prin simplitate și prin goliciunea conținutului de cultură reprezintă un stadiu din ce în ce mai jos a celor care termin opt clase, a celor care termină 12 clase, a celor care termină N universități, aici sau aiurea. Nu mă amăgesc deloc, dimpotrivă, că învățământul de dincolo, cu cât ne ducem către Atlantic, este mai bun decât cel de aici. Nicidecum.
Cred că este mai rău în ce privește cunoașterea decât este al nostru. Nu am o viziune optimistă despre ce va fi în sistemul de învățământ. Interesul pentru studiu este aproape la nivel zero. Foarte puțină lume mai învață. Am citit o statistică a Institutului Național de statistică despre cheltuielile din bugetul unei familii din anul 2015. Pentru educație, o familia cheltuia șapte lei. Acesta este interesul pentru educație în România.
Dacă șapte lei cheltuim din bugetul familiei înseamnă că și câștigul pe care-l obținem din educație este același. Apoi, am analizat în urmă cu ceva vreme un concept în care cred foarte tare, deși ar fi bine să nu existe ceea ce spun.
Societatea românească, urmează societăților așa-zis civilizate, și a plonjat deja într-o stare de lene de bine, care este pierzătoare pe termen mediu și lung. Efectele ei au început să se vadă în educație. Aproape nicio nație civilizată nu mai este civilizată pentru că nu mai are cultură. Interesul pentru cultură îl egalează în acest moment pe cel pentru spiritualitate, prin care eu înțeleg credința.
Europa este total fără credință, Europa este în afara științei de carte, iar România se încadrează în același palier. Prin urmare, ce mai rămâne ca să ne putem numi o nație civilizată, educată, iubitoare de frumos, de țară și de pământul acesta? Nu văd niciun o perspectivă corectă pentru evoluția învățământului di România sau din ceea ce numim lumea civilizată.
Rep.: Nu mai avem elite?
G.G.: 2% dintre cei care urmează cursurile de învățământ sunt foarte bine pregătiți și ne reprezintă cu premii la competițiile numite olimpiade școlare. E adevărat că 2% dintr-o populație de 20 de milioane nu este de neglijat. Cei care se încadrează în doi la sută sunt în stare să asigure ceea ce numim elita culturală, politică și din alte domenii, pe care societatea noastră o așteaptă și care este necesară.
Rep.: Dar această elită pleacă în străinătate.
G.G.: Nu pleacă toată. Eu sunt siderat că foarte mulți oameni, unii cu poziții foarte importante și care au făcut studiile aici, au rămas aici și se cred prețioși și importanți, spun tot timpul că cei mai buni au plecat. Eu nu pot să accept această idee.
Cunosc o mulțime de oameni care nu au plecat și nici nu vor pleca. Această elită nu este suficientă, pentru că, dacă restul de 98% este totalmente dezinteresat de orice, această elită nu are ce să facă și este legată de mâini și de picioare.
Nu o să poată nici să conducă, pentru că nu are cum, nici să valorifice cercetarea și nici să facă producție și să crească PIB-ul, pentru că acel 98% ar trebuie să fie pregătit între binișor și bine în domeniul pe care-l are pentru a putea să răspundă propunerilor pe care elita le face.
Rep.: De ce s-a ajuns aici?
G.G.: Este greu de spus, dar lenea de bine are cea mai mare parte de vină. (…) Ne-am învățat să trăim bine material, să avem de toate, cu eforturi aproape inexistente din partea fiecăruia dintre noi. Nu mai sunt modele. De unde să le luăm?
Rep.: Ce trebuie schimbat în învățământ pentru ca lucrurile să meargă bine?
G.G.: Cred că tot, dar nu simplificarea programelor, care este o aberație uluitoare. Nu poți să ai vreo competență fără cunoaștere. Mai întâi trebuie să știi, pentru că știința de carte este și competență. Trebuie să cunoști ABC-ul existenței, al dezvoltării și ai izbânzii. Nu avem pic de dragoste față de locul în care suntem: nici față de școală, nici față de localitate și nici față de țară. M-a întrebat cineva ce aș face eu și cred că am întocmit un chestionar cu privire la România educată.
Una dintre propunerile pe care o făceam a fost că aceea că ar trebuit verificați toți cei care se află în învățământ, într-un sistem de securitate ca la NASA. Doar așa puteam realiza o încadrare cu oameni cărora le place ce fac, să facă lecții cum se cuvine și să facă în egală măsură și educație și să fie modele pentru cei care vin după ei.
Dacă un cadru didactic nu intră la oră când a sunat de intrare și nu iese de la cursuri când a sunat de ieșire, dacă în 50 de minute face altceva decât lecții, nu o să reușim să îndreptăm această situație. Vedeți când se termină cursurile. Cu o săptămână sau două înainte sau încep cu o săptămână sau două mai târziu. Toți se luptă pe toate căile să scurteze programul școlar și orele să fie cât mai scurte. Nu suntem deloc interesați de viitorul nostru, de viitorul națiunii, al țării și al lumii. Ce am realiza? O masă amorfă, modelabilă și mancurtizată cu o ușurință absolut incredibilă. (…)
Mai am o foarte ciudată angoasă. Am sentimentul că în 20-30 de ani nu vor mai fi școli sau nu vor mai fi cadre didactice, că, dacă se vor mai face lecții, un calculator va face toate lecțiile sau acasă. Am presimțirea că se va ajunge acolo, pentru că dezinteresul este generalizat pentru ambele părți.
