O serie de istorici consideră că ciucurele din vârful steagului de luptă al lui Tudor Vladimirescu este prima dovadă a tricolorului românesc. Steagul a fost păstrat cu sfinţenie de căpitanul pandur Ion Cacaleţeanu, care l-a ascuns după moartea conducătorului Revoluţiei de la 1821.
În dimineaţa zilei de 27 mai 1821, Tudor Vladimirescu a ridicat tabăra de la Cotroceni şi a plecat cu oştirea din Bucureşti din faţa invaziei otomane, pentru a se retrage în Oltenia, în mănăstirile întărite, unde putea să opună rezistenţă.
Căpetenia eteristă Bimbaşa Sava, cu care Tudor stabilise să atace din mers principala armată turcească, l-a trădat şi a părăsit oraşul. La Goleşti, Tudor a făcut o ultimă încercare de a coopera cu Ipsilanti.
„Văzându-se în mâinile unor căpetenii eteriste şi înţelegând bine, în cele din urmă, intenţiile ucigaşe ale acestora, Tudor nu a ezitat să-i înfrunte şi nici să le ascundă soarta ce-i aştepta: «La ce vă serveşte să mă omorâţi, căci turcii sunt în ţară şi voi singuri nu o să puteţi niciodată lupta cu ei. Eu unul nu mă tem de moarte căci am ştiut că înainte de a fi ridicat steagul pentru dobândirea drepturilor ţării mele, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii»“, menţionează în lucrarea sa istoricul Marin Iordache.
Cu puţin timp înainte de plecarea sa din tabăra pandurilor, Tudor a lăsat comanda oastei şi steagul de luptă căpitanului Ion Cacaleţeanu. Tudor Vladimirescu i-a mai încredinţat acestuia sabia şi un inel pe care îl folosea ca pecete, zicându-i:
«Păstrează tu această sabie şi acest inel ce-l am de la părinţii mei. Mi le vei înapoia, vrând Dumnezeu, să mai trăiesc, iar de nu ne vom întâlni, păstrează-le ca semn de prieteşug». Sabia lui Tudor a fost păstrată de către Ion Cacaleţeanu şi urmaşii acestuia până în anul 1916, când a fost ridicată de către ocupanţii germani, iar inelul pecete se mai afla în anul 1934 asupra lui Constantin Cacaleţeanu din Craiova, nepot al lui Ion Cacaleţeanu“, notează istoricul în lucrarea sa.
Steagul a fost ascuns
După uciderea domnului Tudor, căpitanul Cacaleţeanu și pandurii au decis că, în lipsa conducătorului, să renunţe la luptă şi să se retragă spre casele lor. Căpitanul a ascuns steagul în casa părintească din județul Dolj.
„Atunci, căpitanul Cacaleţeanu aplecând în jos steagul oştirii sale l-a sărutat în faţa pandurilor aflaţi în poziţia în genunchi, l-a scos de pe lemn, l-a chitit bine şi înfăşurându-l peste mijloc pe sub cămaşă, l-a acoperit cu o maramă ce-i servea drept cingătoare. După ce a concediat oştirea, a luat o căruţă şi însoţit de şase panduri a trecut Oltul, îndreptându-se spre Ţîmbureştii Doljului.
Acolo, la casa părintească din satul natal, în liniştea nopţii, căpitanul pandur asigură steagului o ascunzătoare numai de el ştiută“, se mai arată în lucrarea „Tricolorul românesc la steagul Revoluţiei din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu“.
Versurile sacre de pe steag
După 20 de ani, căpitanul de panduri l-a chemat pe fiul său, presimţind că i se apropie sfârşitul, şi i-a înmânat steagul de luptă. L-a rugat să-l păstreze cu sfinţenie, iar fiul său l-a ascuns și el într-un loc secret. Istoricul Marin Iordache descrie cum arăta steagul de luptă al pandurilor și cer versuri conținea:
„După moartea tatălui său, Gheorghe Cacaleţeanu a făcut o nouă ascunzătoare steagului, în dorinţa conservării lui în mai bune condiţii. «Am văzut ascunzătoarea din casă! Am văzut steagul. El este destul de mare, lucrat în mătase albastră, dar, fiind de timp rupt în mai multe bucăţele, graţie domnului general Cerchez, steagul s-a aranjat destul de bine … şi poate dura mult timp.
Pe steag se află desenat, cu multă artă, în mijloc Sfânta Treime, la dreapta Sfântul Teodor Tiron – patronul lui Tudor, la stânga Sfântul Gheorghe – patronul armatelor. Sub acestea, vulturul României cu crucea în gură, având pe ambele părţi, scrise aceste versuri:
„Tot norodul românesc
Pre tine te proslăvesc;
Troiţă de o fiinţă,
Trămite-mi ajutorinţă
Cu puterea ta cea mare
Şi cu braţul tău cel tare,
Nădejde de dreptate
Acum să am şi eu parte.
1821, Ghenarie 5».
Versurile de pe steag sunt scrise cu litere chirilice aurii şi au fost atribuite episcopului de Argeş, Ilarion, susţinător al revoluţiei şi bun prieten al lui Tudor Vladimirescu. Data înscrisă sub aceste versuri – 1821 ianuarie 5 – reţine atenţia asupra existenţei steagului încă de la începutul marii ridicări la luptă pentru dreptate socială şi naţională. (…)
Steagul revoluţiei din 1821 are ca parte componentă un ciucure tricolor, mărturie semnificativă a istoriei tricolorului românesc. Dacă şi alte steaguri medievale posedau ciucuri, ciucurele steagului ridicat de Tudor Vladimirescu şi pandurii său la Padeş în anul 1821 apare cu totul atât ca formă, cât şi ca fond prin coloritul său aparte – roşu, galben şi albastru, adică tocmai culorile tricolorului românesc, simbol naţional al poporului nostru“.
Primele dovezi ale tricolorului românesc
Prezenţa tricolorului românesc la steagul lui Tudor Vladimirescu a fost menţionată şi de către Stelian Metzulescu în anul 1962: „Susţinem că prima dovadă a tricolorului românesc o aflăm de la Tudor Vladimirescu (1821)“.
Istoricul Elena Pălănceanu susţinea în lucrarea „Steaguri în colecţiile Muzeului de Istorie“ că primele manifestări ale tricolorului au apărut chiar din timpul domniei lui Mihai Viteazu:
„Rămâne incontestabil faptul că tricolorul a existat ca atare în timpul lui Mihai Viteazu, deoarece îl întâlnim la diplomele de înnobilare acordate de către acesta, atât pe lambrechine, cât şi pe scutul blazoanelor …
Folosirea repetată a tricolorului pe blazoanele diplomelor pe care le-a acordat nu poate fi întâmplătoare şi nici lipsită de semnificaţie“. Alegerea tricolorului aparţine domnitorului Al. Ghica, când steagul tricolor a fost adoptat pentru întâia oară în anul 1834, ca drapel al armatei muntene.
