Constantin Brâncuşi era un copil neastâmpărat. Fugea de acasă de multe ori şi ajungea până la Târgu Jiu sau încerca experienţe noi, din curiozitatea specifică vârstei. Unele dintre aceste experienţe l-au dus în situaţii dificile. Se deosebea de ceilalţi copii. Brâncuşi îşi petrecea timpul privindu-i pe olarii care făureau străchini şi oale sau mergea să-i privească pe ciobanii aflaţi în transhumanţă.
La vârsta de trei ani, Brâncuşi a băut ţuică, atunci când familia făcea cu cazanul şi a intrat în comă alcoolică, mama sa crezându-l mort. Brâncuşi nu a făcut altceva decât decât să facă la fel ca adulţii care se ocupau de prepararea băuturii. „În 1879, Constantin Brâncuşi împlinise trei ani. Un incident din această epocă îi va furniza o semnificativă amintire.
În acea toamnă, cu ocazia făcutului ţuicii «la cazan», văzând pe cei care degustă lichidul ca să vadă dacă procesul se desfăşoară cum trebuie, Brâncuşi îşi umple căuşul palmelor cu ţuică şi bea pe nerăsuflate. Fireşte, cade în somn aproape instantaneu. Când este observat, urmează panica şi, spre disperarea mamei, copilul trece drept mort. Spre seară, când tatăl, Radu, se întoarce de la vie însoţit de lăutari, vede de departe semnele disperate ale celor care-l aşteaptă cu sufletul la gură. Petrecerea se transformă într-o jale şi tatăl crede el însuşi că fiul său e mort. Totuşi, cineva găseşte că e bine s-o cheme pe Baba Brânduşa, doftoroaie şi servitoare a Brâncuşilor.
Brânduşa cercetează respiraţia copilului, apoi îi pune sub nas balegă de cal, pe care a adunat-o din preajmă. Copilul strănută şi, în vreme ce e lăsat să-şi doarmă mai departe beţia, de bucurie, petrecerea cu lăutari continuă cu şi mai multă forţă. Numai că, pentru băiat, acesta nu e sfârşitul aventurii sale. A doua zi, Radu, când îl întâlneşte prin livadă, îi spuse să adune nişte nuiele şi să i le aducă.
Cu nuielele, tatăl, după ce-l aşează cu capul în jos, îşi bate bine copilul ca să ţină minte. Şi micul Brâncuşi, în vreme ce simte usturimea loviturilor, are revelaţia că lumea poate fi privită şi dintr-o altă perspectivă şi că lucrurile din jur pot apărea răsturnate. Mai ales poziţia soarelui, diferită de cea binecunoscută, îl face să se întrebe dacă nu cumva însuşi astrul nu participa la tulburarea lui. „Să fi fost şi soarele la fel de tulburat ca tatăl său de ceea ce i se întâmplase?”, relatează Alexandru Buican, în volumul „Brâncuşi. O biografie“.
„Îi plăcea să meargă la stânele de peste creste”
Nina Stănculescu relatează, într-un articol, că Brâncuşi petrecea mult timp privindu-i pe olari: „El avea şi unele apucături mai ciudate: se ducea adesea la olarii din preajmă şi se uita fără să se clintească cum încrustau pe vasele lor de lut tot soiul de ornamente, care mai de care mai simple şi mai frumoase. Dar mai cu seamă îi plăcea să meargă la stânele de peste creste, unde se adunau primăvara ciobanii în transhumanţa care îi ducea uneori până la mare.
Mai înainte de a porni la drum ciobanii ştiau să povestească poveşti de demult, miraculoase, aşa cum era şi aceea la care micul Constantin ţinea mai cu seamă: despre o pasăre măiastră mai mare şi mai frumoasă decât celelalte, care ştia şi să vorbească cu glas omenesc şi care i-a adus în zbor unui cioban iubita răpită de un zmeu. Toată viaţa Constantin avea să spună: «Zborul, ce fericire!» Şi toate operele lui până la Coloana fără Sfârşit şi chiar dincolo şi de aceasta vor fi zboruri, zboruri către înalt, zboruri către Dumnezeu. El a împlinit astfel dorinţa mamei lui de a fi preot, a împlinit-o într-alt fel, în felul lui.
Un fel care va deschide drumul întregii arte moderne de după el. Drumul nu i-a fost uşor, i-a cerut multă strădanie, concentrare şi suferinţă. Uneori s-a plâns în jurnalul lui păstrat în atelier despre această suferinţă, dar care a fost totodată şi o mare bucurie“.
