Mănăstirea Polovragi, în memoriile Mariei, Regina României! „Nu cred că există un loc mai frumos situat decât Polovragi”

Editura Humanitas a scos pe piața editorială, anul trecut, o minunată carte care are darul de reînvia în sufletele cititorilor dragostea de România, dorința de a revedea anumite locuri, monumente de patrimoniu, comori ale țării noastre frumoase! Este vorba despre volumul „Țara pe care o iubesc. Memorii din exil” scrisă de Regina Maria a României în perioada Primului Război Mondial. În acest „sfâșietor poem în proză”, Regina Maria descrie și Mănăstirea Polovragi din Gorj, unul dintre locurile sale dragi.

Volumul „Țara pe care o iubesc. Memorii din exil”, scris de Regina Maria în perioada Primului Război Mondial, a fost lansat la Salonul Internațional de Carte Bookfest din vara anului trecut, la standul Editurii Humanitas. Istoricul Georgeta Filitti a apreciat că această carte „este o mică bijuterie”.

„Aici este vorba de descrierea unei țări, de percepția pe care o străină, pas cu pas, o are, o amplifică, o aprofundează, în legătură cu țara care îi devine o a doua patrie, în asemenea măsură încât regina Maria niciodată nu a spus ‘această țară’, totdeauna a spus ‘țara mea’. Și lucrul acesta se vede din această carte”, a spus istoricul Georgeta Filitti, la lansare (citat de Agerpres n.red.). Volumul conține ilustrații realizate de regina Elisabeta a Greciei, fiica Reginei Maria.

Din postfața volumului, scrisă de traducătoarea Maria Berza, aflăm contextul în care Regina Maria, cea care a stat la căpătâiul răniților din Primul Război Mondial, cea care a purtat de grijă celor năpăstuiți, a scris volumul „Țara pe care o iubesc. Memorii din exil”: rândurile scrise de ea au trezit speranța în soldații care le citeau și au întărit dragostea lor pentru patrie.

Regina Maria și-a iubit nespus țara adoptivă pe care o considera patria ei și, dotată cu harul scrierii, Regina și-a așternut gândurile și amintirile despre locurile dragi din România. Scrierea sa trezește și acum, la mai bine de 100 de ani de când a fost creată, emoții puternice în cititori.

„Descopăr o regină de poveste, care vede și simte enorm, care caută să se ancoreze în­tr-o lume nouă, naturală și primitivă în aparență, dar bogată și profundă, care i se dezvăluie cu fiecare anotimp, cu fiecare moment greu care cade trimis de istorie. Niciodată România, în ansamblul ei, n-a fost mai frumos înțeleasă. O declarație de dra­goste în 170 de pagini, scrisă în vre­muri grele, scrisă cu durere, dar și cu spe­ranță”, scria, anul trecut, Ioana Moldovan în Revista 22.

Cuvinte pline de iubirea pe care o nutrea față de România

În această minunată carte, Regina a descris locurile sale dragi, precum mănăstirile din Vâlcea, Palatul și mănăstirea Cotroceni, castelul de la Sinaia, culele oltenești, țărmurile Mării Negre etc. În paginile „Memoriilor” găsim și informații despre o vizită făcută de Regina Maria la Polovragi, localitate despre care nota: „nu cred că există un loc mai frumos situat ca Polovragiul!”.

Descrierea drumului parcurs până la Mănăstirea Polovragi este scrisă cu atâta îndemânare, înșiruirea cuvintelor Reginei transpunându-te imediat în acele vremuri. Ai impresia că o însoțești pe Regină în peregrinările sale, că auzi foșnetul rochiei sale și te mângâie aceleași raze de soare care se odihneau pe chipul său! „Un drum plăcut duce acolo.

Trecând peste deal şi vale, el străbate minunate păduri de fag, … Bătrâne cruci de lemn mărginesc calea; ciudate la făptură şi de înălţime deosebită, ele sunt împodobite cu strălucitoare icoane pe care vremea ce trece, repede le şterge. Singuratece şi bătute de furtuni, ele stau, fiecare ascunzând în inima-i veche povestea clădirii ei, pe care nu o împărtăşeşte acelor cari grabnic trec pe lângă dânsa. (…)

Nu cred că există loc mai frumos situat ca Polovragi. Micuța și vechea mănăstire stă cuibărită chiar la poalele munților, ca o pasăre uriașă ce se ascunde printre copaci. (…) zidurile sunt înalte și albe, (…) forma și stilul (bisericii n.red.) sunt perfecte. (…) Ultima dată când am fost acolo, cireşii erau în floare, florile erau atât de dese, încât pomii păreau să se plece sub greutatea zăpezii. O adevărată simfonie în alb … Nimeni nu se aștepta să sosesc”, scria Regina Maria în „Țara pe care o iubesc. Memorii din exil”.

„Minunata armonie a interioarelor bisericii”

Despre biserica Mănăstirii Polovragi, Regina spunea că era una dintre cele mai frumoase pe care le cunoștea. Având proporții perfecte, biserica a cucerit-o pe Regină și prin pictura sa veche și nealterată de urme ale vreunei renovări. Despre Iconostas spunea că era „o capodoperă a lucrăturii în lemn”.

„Cuvintele nu pot descrie minunata armonie a acestor interioare de biserici, cărora veacurile le-au atenuat culorile, și unde chiar și astăzi mulțimea adunată în fața iconostasului auriu nu are nimic din trivialitatea maselor de oameni ce se îngrămădesc să vadă familiile regale; era doar o adunare modestă de țărani, ale căror costume aveau ceva aproape medieval, în armonie cu vechea atmosferă a bisericii”, spunea Regina Maria despre sfântul lăcaș de cult de la Polovragi.

Regina a asistat la un ceremonial „medieval”

La Polovragi, Regina Maria a asistat, din câte se pare, la o slujbă de maslu (preotul se ruga pentru sănătatea suferindei n.red.), căci în biserică fusese adusă și o tânără bolnavă deasupra căreia preotul își pusese epitrahilul și se ruga arzător. Iată cum descrie momentul Regina: „Era o zi de sărbătoare și avea loc un soi de ceremonie, pe care n-am putut să o văd de la început din cauza mulțimii. Țăranii erau îmbrăcați de duminică, purtând hainele de lână aspră, albă, specifice zonei. (…) 

O vreme am stat în spatele adunării de credincioși, absorbită de farmecul întregii atmosfere. Mulți țărani țineau în mâinile lor lumânări, ale căror flăcări tremurânde aruncau luciri palide (…) Făcându-mi loc prin mulțime, până la treptele altarului, am zărit o femeie întinsă pe o targă-o femeie cu un chip spectral, galben ca pergamentul, o tânără cu trupul atât de slab, încât părea un schelet; părea că singura urmă de viață se retrăsese în ochi, care, mari și parcă înfricoșați, se uitau la preotul care ce stătea în picioare asupra ei murmurând rugăciuni.

Preotul era aproape un uriaș, cu o barbă mare … își scosese patrafirul brodat cu fir de aur și îl așternuse peste trupul femeii. Câteva bătrâne îngenuncheaseră spunând rugăciuni pe tonuri tânguitoare, peste trupul bietei suferinde, de parcă ar fi vrut să o scoată din ghearele cumplitei boli care, în afară de ochi, o făcea deja să arate ca un cadavru”.

Maria, Regina României, mai scrie că în jurul femeii bolnave se formase un cerc din credincioșii prezenți la slujbă. Toți se rugau pentru sănătatea tinerei. „Glasul preotului s-a ridicat deasupra vaierului femeilor, umplând spațiul bisericii cu intensitatea sa; ca în vremurile biblice, părea să ceară unui duh necurat să părăsească trupul pe care îl chinuia atât de tare. Am privit fascinată câtva timp această ceremonie neobișnuită, apoi … m-am îndreptat spre ușă. (…) era ca și cum aș fi pășit deodată din întunecatul Ev Mediu în soarele timpurilor noastre…”, scria Regina Maria.

Cartea, „adevărată bijuterie”, a fost publicată inițial la Londra, după Război, apoi retipărită de mai multe ori și ar trebui să devină lectură obligatorie, căci din ea putem reînvăța (acolo unde este cazul n.red.) să ne iubim țara.