Istorie și legendă! Apariția așezării Pociovaliștea și cine au fost primii oameni care au locuit aici!

Pociovaliștea este un sat ce aparține orașului Novaci, iar denumirea acestuia are o deosebită încărcătură istorică. Potrivit celor care au studiat apariția acestui loc de pe meleagurile gorjenești, numele fostei comune Pociovaliştea este de origine slavonă. Termenul ,,pociovalişte’’ înseamnă ,,loc de popas’’ sau ,,loc de odihnă’’, provenind de la vechiul ,,pocivalişte’’.

Actuala așezare a fost comună independentă până la reforma administrativ – teritorială din anul 1968, moment când a fost alipită oraşului Novaci. „Din însemnările învăţătoarei Ana Leuştean, ale profesorului Dumitru Bobină, ale lui Titu Cârciu, dar şi din informaţiile mai multor oameni vârstnici din sat, primii locuitori ai satului propriu-zis, Pociovaliştea, s-au aşezat pe partea dreaptă a râului Gilort, în jurul Bisericii denumită «Bătrână».

Cu timpul, populaţia înmulţindu-se, prezenţa oamenilor este dovedită şi pe partea stângă a râului Gilort, grupaţi în cătune care au denumiri toponimice – Rovine, Vâlcea, Dieluleţ sau antroponimice – Tomeni, Sirehu, Ghebani, Tătărani, Bălani, Siteşti. În limba slovenă îl găsim sub forma «pocivelişte» pe toate indicatoarele de semnalizare de pe autostrăzile din Slovenia unde sunt spaţii pentru servicii.

Numele se explică şi prin faptul că face parte din categoria satelor româneşti întemeiate pe vechi vetre de slavofoni pe care aceştia le foloseau ca loc de odihnă.

Numele se mai explică şi prin faptul că în vremuri foarte vechi, în timpul convieţuirii slavoromâne (sec. V – VIII d. H), Pociovaliştea era aşezarea cea mai dinspre munte unde se făceau popasurile înainte de urcarea în munţi, fie pentru păşunat, în nesfârşitul ciclu al transhumanţei, fie pentru trecerea în Ardeal în scopuri comerciale sau spre locurile liniştite din timpul invaziilor străine”, precizează Constantin Dârvăreanu, redactorul șef al publicației „Novăceanul

Denumirea așezării este legată și de o legendă

„Numele de Pociovalişte ar putea avea şi o explicaţie legendară, de altfel bine cunoscută şi răspândită în fosta comună şi ar proveni de la cuvintele «Pociumpii din Vale», loc în care se găseşte şi astăzi Biserica Bătrână.

Bătrânii povesteau, lucru transmis din generaţie în generaţie, că nişte ciobani, urmaşi ai dacilor, au înfipt în pământ patru stâlpi (pociumpi) pe care i-au îngrădit cu nuiele şi acoperit, amenajând un fel de colibă unde ciobanii se adunau să se roage lui Dumnezeu spre a fi feriţi de primejdii.

Ei spuneau că se adună la «pociumpii din Valişte», locul devenind prin fonetică sintactică «Pociovalişte».

În amintirea acelui loc, urmaşii acestora ar fi construit, pe locul respectiv, Biserica Bătrână în jurul căreia ar fi plantat patru stejari în cele patru laturi ale Sfântului lăcaş care cu timpul au dispărut, doar cel din spatele altarului rezistând până ar fi fost trăsnit prin 1926 când a ars ca o torţă. Şi tot bătrânii satului spuneau că a fost o minune dumnezeiască faptul că nu s-a aprins şi biserica aflată la doar 3 metri distanţă.

Stejarul dinspre miazăzi a existat până în jurul anului 1900 servind multă vreme ca loc de clopotniţă a bisericii.

În ce priveşte fosta comună Pociovaliştea, gândul ne poate duce cu secole în urmă, mai precis pe la 1494, dacă avem în vedere inscripţia de pe crucea din lemn de tisă ridicată de Alexandru Ştefulescu în 1902 din altarul Bisericii Bătrâne din localitate, pe care era încrustat anul 1494, cruce care a fost predată Muzeului Judeţean Târgu-Jiu şi care, din păcate, a dispărut în anul 1916 când muzeul a fost prădat de ocupanţi”, a mai consemnat Constantin Dârvăreanu.

Un alt loc din Pociovaliştea cu semnificaţii deosebite este cel denumit Prescurice

„Este locul în care se presupune că ar fi existat cândva o mănăstire. În apropierea satului se află şi locul denumit Prigonire. Se presupune că în acest loc, autorităţile luau măsuri represive împotriva celor care nu se supuneau ordinelor. Bătrânii satului Pociovaliştea spuneau că pe vremuri, în comună ar fi existat o cetate situată pe malul stâng al Gilortului, într-o poziţie dominantă.

Tot ei spuneau că ar fi fost locuită de tătari, de unde şi numele de Tătaru pe care-l poartă şi astăzi câţiva locuitori ai satului. Spre nord de această cetate, tot pe malul stâng al Gilortului, în dreptul satului Bălani ar fi fost casa boierului Negreanu, stăpân al mai multor proprietăţi, al cărui mormânt se găseşte în Cimitirul Bisericii Bătrâne din Pociovaliştea.

Tot în Pociovaliştea, la răsărit de apa Gilortului şi spre miazănoapte de biserica cu hramul «Sfântul Ioan Botezătorul» au existat «Pătule împărăteşti», înfiinţate prin Regulamentul Organic de către generalul Kisselef.

În aceste pătule se depunea rezerva de cereale pentru anii în care producţiile erau slabe. Fosta comună Pociovaliştea, aşezată pe meridianul 23,35 şi pe paralela 45,7, s-a învecinat la nord cu comuna Novaci, la răsărit cu comuna Bumbeşti-Piţic, despărţită prin Râul Galben, la sud cu comuna Ciocadia, iar la apus cu satul Aniniş aparţinând comunei Crasna.

Din punct de vedere administrativ, în fosta comună Pociovaliştea se afla Subprefectura Plasei Novaci-Amaradia, condusă de un anume Grecu. Acesta colecta banii strânşi de perceptorii din Plasă. Reşedinţa Subprefecturii era păzită de ostaşi călăraşi care duceau şi aduceau ordine-depeşe”, a mai precizat Constantin Dârvăreanu.

Pociovaliştea a suferit numeroase modificări de-a lungul timpului. Dacă formarea așezării umane era formată din satele Pociovalişte şi Bălani, rând pe rând i-au fost alipite satele Siteşti, Ghebani şi ulterior Huluba.

Au existat diverse probleme legate de desfiinţarea comunei şi alipirea acesteia de Novaci, însă astăzi, orice pociovăliştean se consideră novăcean.