Prin această piesă de teatru se dorește scoaterea în relief a perioadei comuniste, perioadă transpusă într-un spital de nebuni, unde bolnavii se plimbă liberi, iar cei sănătoși se îmbolnăvesc.
Cei care veți merge să vedeți acest spectacol veți avea posibilitatea să-l cunoașteți pe Iuri Petrovski, un scriitor de mâna a doua, recompensat cu premiul Stalin, care merge în acest spital pentru a-i învăța pe cei internați aici despre istoria comunismului și a Marii Revoluții din Octombrie, dar până la urmă înnebunește și el.
Dacă stau bine și mă gândesc această piesă ar putea să reflecte foarte bine și societatea în care trăim, societate în care vedem de multe ori oameni care doresc să schimbe ceva sau pe cineva, dar ajung până la urmă să se piardă prin mulțime.
Piesa de teatru, care se dorește a fi o comedie amară, se învârte în jurul cuvintelor „utopie”, „culaci” sau „colhoz”, dar și a expresiei „a merge până la capăt”…ceva similar cu „să trăim bine” din perioada noastră.
Tot o expresie des folosită ne aduce aminte de ultimii 30 de ani, în care majoritatea politicienilor apar la televizor și spun că scot țara la suprafața și că toată lumea o să fie fericită, și anume: „o nouă ţară în care nimeni nu va mai putea niciodată să vâre pe nimeni în căcat.”
În același timp, piesa de teatru scoate în relief cultul exagerat al personalității, scos în relief de o asistentă șefă care se iubește cu toți care l-au cunoscut pe Stalin, pe care aceasta îl divinizează.
Ca o concluzie, după aproximativ două ore de spectacol….prin intermediul acestei piese se realizează, sau se încearcă, autopsia perioadei comuniste.
