Comuna Bălănești este situată în nord-estul judeţului Gorj, în Depresiunea Subcarpatică Olteană. Localitatea este străbătută de râurile și pârâurile Amaradia, Valea Rea, Gruiu, Inoasa. Comună este înfiinţată prin legea administrativă din 31 martie 1864, desfiinţată în anul 1930 și reînfiinţată în anul 1932.
În anul 1898, efectivul de animale număra 500 de bovine, 30 de cabaline, 1.430 de ovine, 310 porcine, 50 de familii de albine. Locuitorii aveau 64 de pluguri, 133 de care, 12 căruţe. Suprafaţa comunei a fost de 2.000 de ha, dintre care 260 de ha arabil, 315 ha fâneţe, 122 de ha vie, 1.100 de ha pădure, 180 de ha izlaz şi pomet, 23 ha vatra satului. În comună se găseau 10 puţuri, 17 fântâni; în anul 1912 – banca populară „Viţa”, banca populară „Salvatorul”, 3 mori pe benzină, două cârciumi.
În anul 1898 trăiau 1.136 de locuitori, 572 de familii; în anul 1912 – 2.669 de locuitori, 606 clădiri locuite, 114 de clădiri nelocuite, 657 de gospodării; în anul 1992 –2.616 de locuitori. În anul 1898, în comună se găseau primărie, şcoală, construită de locuitori în anul 1887, frecventată de 42 de elevi, 6 biserici (deservite de 3 preoţi). Personalitatea de seamă comunei este Ion Popescu Voineşti, născut la data de 18-XI-1876, în satul Voiteşti, care a fost un renumit geolog, organizatorul Institutului de Geologie şi Paleontologie al Universităţii din Cluj.
Satele comunei Bălănești
Satul Bălănești, în care s-au găsit unelte de piatră neolitice şi urme de locuridin epoca Laténe, a fost atestat documentar în hrisovul emis la 10 noiembrie 1608, prin care Radu Şerban „întăreşte lui Staico şi Alecse şi lui Stroe din Româneşti şi feciorilor câţi dumnealui le va da pentru că au cumpărat 8 răzoare de vie în dialul Bălăneştilor şi un vad de mori“.
A fost lșa origine sat de moşneni. În anul 1855, în sat se găseau 64 de moşneni proprietari, 28 de patentari, doi mazili. În anul 1912, în sat se găseau două mori pe benzină, cârciumă.
Satul Blidari este menţionat în Nomenclatorul Administrativ din anul 1861. În anul 1912, statistica lui Poni înregistrează în sat 16 răzeşi.
Satul Cânepeşti este menționat prima dată în Nomenclatorul administrativ din anul 1864. În anul 1912, în sat erau 73 de locuitori, 17 clădiri locuite, 7 clădiri nelocuite, 19 gospodării.
Satul Glodeni a fost, o perioadă, comună. Un localnic a murit în Războiul de Independenţă, iar 36 s-au jertfict la cel din anii 1916-1918, iar în ce de-Al Doilea Război Mondial au murit sau au fost răniți 49 de ostaşi. Satul este atestat documentar în harta lui Schwantz, din anul 1722. În anul 1727, moşia era megieşească şi boierească. Pe aceasta trăiau 9 locuitori cu moşie, 5 fără moşie, doi nevolnici şi văduve.
Satul Ohaba a fost, cândva, comună. În anul 1898 – 500 de locuitori, 150 de familii. Localitatea este menţionată prima dată în hrisovul din 26 iulie 1490 prin care Vlad Vodă confirmă lui Laţcu, cu verii săi, „stăpânire în Ohaba şi Pietreni jumătate, de moştenire şi în Topeşti de schimb, precum şi înfrăţirea lor pe jumătate din aceste moşii”. În 10 ianuarie 1566, moşia se afla în stăpânirea Mănăstirii Tismana.
Satul Pişteştii din Vale este atestat documentar în harţile ruse din anii 1835 şi 1853. În 1915, s-a descoperit, întâmplător, un tezaur ce se compune din 1.440 de denari romani imperiali.
Satul Voiteşti este menţionat sub numele de Voieteşti în hrisovul emis la 25 iunie 1483, prin care Vlad Călugărul întăreşte lui „Mânea şi altora stăpânire peste trei părţi din Voiteşti”. În anul 1855, în sat se găseau 103 moşneni proprietari, 5 patentari.
Satul Voiteştii din Vale este atestat documentar în catagrafiile Gorjului din anii 1818 şi 1819. În anul 1855, în sat se găseau 83 de moşneni proprietari, un birnic, 6 patentari.
Satul Viezuri este menționat în anul 1861 ca fiind cătun al satului Pişteştii din Vale. Este atestat documentar într-un document din martie 1596, prin care Vlad din Budieni lasă jumătate din sfertul din hotar Pârvului, armaşul din Viezureni „ca să-l comândeze”.
Înainte de anul 1613, a avut loc o incursiune tătărească care a prădat satul. În sat se afl ruinele bisericii cu hramul „Sf. Grigore Teologul”, construită în anul 1841 de către serdarul Grigore Săfotiul; degradată în anul 1909; în ruină în anul 1970.
Academia Română
