Prin semnarea pactului Ribbentrop-Molotov în anul 1939, germanii invadează Polonia silindu-i pe aceștia să caute refugiu în țările, pe atunci, neutre. Izbucnește, astfel, cel de-al Doilea Război Mondial, cel mai sângeros din istoria omenirii, în care au sfârșit între 50 și 85 de milioane de suflete. România trebuia să le fie țară gazdă refugiaților polonezi până la sfârșitul războiului, conform Conventiei a V-a de la Haga.
La 17 septembrie 1939 își fac apariția primii polonezi -civili, dar și militari- pe teritoriul României, țara noastră fiind nevoită să ia măsuri rapide pentru a-i putea găzdui. Astfel, se trece la amenajarea unor tabere pentru refugiații polonezi care veneau în număr tot mai mare, ajungându-se până la 24.000 de suflete, număr estimat la 11 septembrie 1939 de Crucea Roșie Internațională.
Deși fuseseră găzduiți în 36 de tabere amplasate pe lângă unele garnizoane militare, s-a hotărât mutarea acestora în trei mari locații din România: Târgovişte (Comişani), Călimăneşti (Căciulata) şi Târgu-Jiu. Acesta din urmă era, pe atunci, un mic oraș cu numai 9000 de locuitori, cărora li s-au mai adăugat un număr de 7000 de refugiați polonezi, după cum spune publicistul Dorin Brozbă în descrierea fotografiei din arhiva sa:
„Lagărul de refugiați polonezi de la Târgu Jiu, primăvara anului 1940. Atunci, în zorii înspăimântători ai începutului celui de-al Doilea Război Mondial, micuța capitală a Gorjului, cu doar nouă mii de locuitori, a fost gazdă primitoare a șapte mii de civili și militari polonezi, pleacați în pribegie din țara natală, ca urmare a atacurilor concertate și perfide ale militariștilor germani și sovietici. Sperăm ca onorabilele autorități ale municipiului Târgu Jiu să realizeze un muzeu pe acest loc plin de istorie și suferință”.
Taberele de refugiați din România au fost închise la 12 februarie 1941, unii polonezi fiind repatriați, iar alții rămânând pe meleagurile țării noastre.
