De mii de ani, subsolul întregii suprafețe a orașului Rovinari conține cel mai important combustibil mineral natural folosit în industria energetică și anume lignitul, un tip de rocă sedimentară ce a rezultat din fosilizarea, cu milioane de ani în urmă, a substanțelor vegetale din depresiune. Despre începutul mineritului și descoperirea cărbunelui aflăm din cartea „Monografia Rovinarilor”.
„De mii de ani, lumea acestor ocini a conștientizat prezența cărbunelui din zonă, văzându-i retezul negru-maroniu rămas la vedere prin fragmentările de sub colina malului drept al pârâului ce cobora spre sat dinspre «Crucea lui Papuc» și prin abrupții «Ogașului Despii», situat tot pe latura estică a satului Rovinari; (…) Nu doar văzul, ci și mirosul specific ori praful, preponderent maroniu, iscat de pe sol, formând la un loc percepția «ciudățeniei» pământului lor, i-a făcut pe oameni, mai întâi întrebători, ca –până la urmă- tot ei să-și zică stăpâni peste «pământul care arde», numindu-l «sâga»”, relatează Mihail Pasere în „Monografia Rovinarilor”.
Depozitul de lignit, descoperit întâmplător de un bătrân
Oamenii aproape că dăduseră uitării bogățiile solului oltenesc, până când, la începutul secolului al XIX-lea, un bătrân aflat cu caprele la marginea unei bălți, le face un foc din vreascurile dimprejur, pentru a le feri de frigul iernii, iar focul scapă puțin de sub control, cuprinzând și cărbunele ce se aflau în pământ, astfel arzând mai intens și fără lemne. Acea baltă a fost numită „Balta Uncheașului”, în cinstea bătrânului descoperitor al depozitului de cărbune; o carieră minieră luând același nume.
Impactul mineritului asupra oamenilor și mediului se anticipează a fi unul major. Oameni ai locului încep să prevadă viitorul, nu prea luminat, al urmașilor lor; unul dintre ei fiind Bărăscu din Bălăcești, care spunea: „Va să vie o vreme când vlaga pământurilor noastre, ca focul se aprinde, dar ca trestia se preface în cenușă! Ca vârtejul se înalță, dar ca praful piere! Ca floarea se împodobește, dar ca iarba se usucă! La flacăra focului s-aprinde, dar ca fumul va să se împrăștie!”, se arată în „Monografia Rovinarilor” de Mihail Pasere.
Meilă Mogoș, alt om al locului, avertizează: „Fraților, aflați di la mine că nu-i a bună cu noi! Pe lângă nenorocirile ce ne așteaptă, o alta urmează să ne petreacă!: Pământurile noastre se vor scufunda 99 de stânjeni, iar pentru treaba asta vor veni aici mii și mii de oameni să facă avere, în timp ce copiii noștri vor fi îndepărtați în cele patru vânturi”.
Și învățătorul Ion C.I. Găvănescu anticipează: „Omul trebuie să fie pregătit în fiecare clipă pentru a îndura loviturile sorții! Pentru noi, cei de aici, din Rovinari, va fi jale mare, iar pentru alții și pentru România, va fi câștig și progres”, se mai menționează în „Monografia Rovinarilor”.
Încep semnalările zăcămintelor de cărbune
În ciuda avertizărilor localnicilor, oamenii de seamă ai țării devin interesați de bogățiile solului oltenesc, iar în anul 1882, profesorul Grigore Ștefănescu face primele cercetări în zonă, atestând existența zăcămintelor de cărbune. Trupele germane au fost primele care au profitat de bogățiile noastre, extrăgând cărbune cu ajutorul localnicilor, copii, femei și bătrâni, unii dintre ei pierzându-și viața prin galerii, nefiind măcar echipați corespunzător sau plătiți pentru munca prestată. Extracția cărbunelui s-a făcut în baza unei autorizații date nemților de către Notariatul de pe lângă Tribunalul Ilfov, care nu răspundea în niciun fel statului român. Întreprinderea nemților purta numele de „Societatea Tehnică Minieră Rovinari” și a fost înființată la 21 februarie 1915. Văzând că e rost de îmbogățire, dr. Costinoiu și profesorul Grozescu au extins galeriile, iar Bălăceștii, Rovinarii, Poiana, Stejerei, Roșia de Jiu, Găleșoaia și Pinoasa au stârnit apetitul „căutătorilor de comori”.
1 Comment