Mare a fost grija părintelui din Evanghelia de astăzi, pentru sănătatea fiului său. Acest copil avea în el pe duhul cel necurat. Demonul îl chinuia cumplit, trântindu-l uneori în foc, alteori în apă, făcîndu-l să pătimească foarte rău. Tatăl acestui copil lunatic, văzându-l cum se chinuia şi cât suferea, 1-a dus mai întâi la Sfinţii Apostoli, ca să-l vindece. Dar aceştia nu au putut să-i facă nimic. Atunci părintele copilului s-a îndreptat cu o rugăminte către Mântuitorul Iisus Hristos, dumnezeiescul Învăţător din Nazaret, care tămăduia toate bolile şi toate neputinţele, zicându-i: „Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău” (Matei XVII, 15). Iisus n-a zăbovit o clipă să vină în ajutorul sărmanului băiat şi răspunzând rugăminţii a zis: „Aduceţi-l aici la Mine. Şi Iisus 1-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela” (Matei XVII, 17—18).
În zilele noastre, întâlnim la fiecare pas părinţi care sunt preocupaţi de sănătatea copiilor lor. Toţi se îngrijorează şi sunt neliniştiţi când o boală le necăjeşte odrasla. Se frământă, nu pot dormi, aleargă la medic, cheltuiesc până la cel din urmă ban, numai să vadă iarăşi înflorind sănătatea pe obrajii celor ce sunt bucuria, fericirea şi nădejdea lor.
A se îngriji de bunăstarea trupească a copiilor este o mare datorie a celor ce le-au dat viaţă. Dar o datorie mult mai însemnată şi mai sfântă este creşterea duhovnicească a copiilor. Nu-i destul ca un părinte să aibă grijă, ca acela pe care 1-a născut să crească frumos şi sănătos. Nu-i destul că se străduieşte să dea copiilor hrană, îmbrăcăminte, învăţătură, o meserie sau un rost în viaţă, ci datoria cea mai înaltă a părinţilor credincioşi este să se ostenească să dea copiilor o creştere aleasă şi creştinească.
Când ne naştem suntem cei mai neputincioşi dintre toate vieţuitoarele lumii, slabi şi plăpânzi, neajutoraţi şi fără grai. În firea noastră stau ascunse însuşiri măreţe şi posibilităţi minunate. Dar acestea, ca să se poată dezvolta au nevoie de trezirea şi de îndrumarea unei alte mâini. Se mai ştie că, în firea omenească, încă din pruncie, se formează înclinările rele şi pornirile urâte. Acestea toate trebuie din timp scoase şi smulse până nu se întăresc. Cine oare este chemat să facă această lucrare de îndrumare, de grădinărie sufletească a fiinţei copilului? Fără îndoială că aceia care i-au dat viaţă. Aceia care s-au legat în faţa Sfântului Altar că vor întemeia o familie.
Omul este în viaţă, ceea ce l-au făcut părinţii. Deprinderile şi învăţătura copilului din casa părintească sunt temelia viitorului său. Zestrea lui adevărată este creşterea pe care a primit-o în cei şapte ani de acasă. Dacă această temelie e şubredă şi dacă această zestre e săracă, mai târziu nu se poate face nimic. Şcoala dă ştiinţa de carte, armata învaţă disciplina şi mânuirea armelor, meseria învaţă cum să-ţi câştigi pâinea, dar casa părintească formează sufletul omului, sufletul din care iese mai târziu binele sau răul, dragostea sau cruzimea, omenia sau neomenia. De creşterea copiilor depinde viitorul neamului, ea garantează viaţa publică, binele societăţii, binele Bisericii şi al Patriei. Părinţii sunt pietrele de temelie care susţin edificiul întregii omeniri.
Copilul este o comoară scumpă încredinţată de Dumnezeu părinţilor, de care mai târziu vor trebui să dea seama. Copilul are un suflet şi de părinţi depinde, în primul rând, mântuirea sau osândirea lui.
Părinţii nu trebuie să uite niciodată că sufletul copiilor este proprietatea Împăratului ceresc. Pe acest suflet n-au voie să-l atingă cu mâini nelegiuite şi să-l piardă, ci trebuie să-1 înfăţişeze curat şi frumos înaintea Celui ce L-a dat. Iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos a zis: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor” (Matei XIX, 14).
Una dintre trăsăturile caracteristice ale copiilor, este imitarea a tot ceea ce văd făcând la cei mari. Chiar jocurile lor nu sunt altceva decât o imitare a faptelor celor mai în vârstă. Dacă părinţii dau o pildă cu o trăire frumoasă, creştinească, este uşor de înţeles că ea va mişca pe copii făcându-i să o imite şi ei. Cu toate acestea, sunt unii copii, care nu vor să ştie nicidecum de omenie, nici de cuvânt bun, ci numai de frică.
În astfel de cazuri, părinţii trebuie să fie şi puţin aspri. Vai de acei părinţi care dintr-o înţelegere oarbă a dragostei părinteşti se uită la copii, ca la nişte idoli, împlinindu-le toate poftele şi lăsându-i să-şi facă de cap. Astfel de copii, dezmierdaţi, devin mai târziu o nenorocire, nişte tirani cumpliţi care vor chinui pe toţi cei din jurul lor. De aceea, întotdeauna, pedeapsa trebuie folosită. Ea nu trebuie să fie pâinea de fiecare zi, ci un medicament folosit rar, cu chibzuială, cu dreptate, dar neocolit. Înţeleptul Solomon zice: „Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care-l iubeşte îl ceartă la vreme” (Pilde XIII, 24), iar în alt loc: „Nu cruţa pe feciorul tău de pedeapsă; chiar dacă îl loveşti cu varga, nu moare. Tu îl baţi cu toiagul, dar scapi sufletul lui din împărăţia morţii”. Amin!
Preot Popescu Marius – Parohia Pesteana-Vulcan
