Pe drumurile prăfuite ale Ţării Sfinte, pe malurile lacului Ghenizaret sau în locuri pustii, Mântuitorul Iisus Hristos era urmat de mulţime, de oameni dornici să audă cuvântul cald al Acestuia, cuvânt care pentru toţi cei care-L urmau constituia o minunată hrană spirituală.
O astfel de întâmplare relatează şi pericopa evanghelică de astăzi. Ne este foarte cunoscută această relatare care prezintă saturarea mulţimilor cu cinci pâini şi doi peşti. Iisus a săturat cinci mii de oameni în afară de femei şi copii cu cinci pâini şi doi peşti şi au mai rămas douăsprezece coşuri de firimituri.
Din această pericopa evanghelică reţinem mai ales faptul că locul era pustiu. Nici o aşezare omenească prin apropiere şi totuşi popor mult îl urmează pe Mântuitorul, fiecare uitând de ale sale, preocuparea de prim ordin fiind ascultarea cu nesaţ a cuvintelor minunate ieşite din gura Mântuitorului. Nu se ţine cont de greutăţile pustiului, nici chiar de faptul că se lasă înserarea, soarele fiind la asfinţit.
Între mulţimile din pustiu mulţi erau bolnavi şi au uitat de boala lor din dorinţa de a-şi lumina viaţa cu lumina provenită de la „lumina lumii”.
Pericopa evanghelică ne spune că Iisus „văzând mulţime mare I s-a făcut milă de ea şi a vindecat pe bolnavii lor” (Matei XIV, 14). Avem aici o pildă de bunătate harică, care nu stă nepăsătoare în faţa nenorocirilor. Iisus nu putea lăsa pe aceşti oameni bolnavi să sufere mai departe, din moment ce au dat dovadă de multă credinţă şi jertfă, încumetându-se să meargă în acest loc pustiu.
La lăsarea serii, Apostolii îl previn şi-l sfătuiesc pe învăţător să slobozească mulţimile pentru ca să meargă în satele vecine sa-şi procure mâncare. Ucenicii Domnului îşi dădeau seama că mulţimile nu-şi astâmpăraseră foamea spirituală şi de aceea cer Învăţătorului ca acestea să fie lăsate doar să-şi cumpere mâncare, deci nu să fie trimise la casele lor, să li se acorde doar o pauză. Iisus se împotriveşte şi le spune : „Daţi-le voi să mănânce”. După această împotrivire urmează faptul cunoscut al înmulţirii pâinilor şi al peştilor.
Mântuitorul a fost mişcat profund de râvna acestor credincioşi care o zi întreagă I-au ascultat învăţăturile. Unii au venit, poate, de la mare distanţă, alţii şi-au lăsat la o parte grijile vieţii, cu toţii au uitat de ei înşişi. Desigur că astfel de oameni care s-au jertfit pentru cuvântul mântuirii trebuiau ajutaţi şi în cele pământeşti prin care trăiau, pentru a se mântui. Doar, cu alt prilej, El însuşi a spus: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă”.
După învăţătura creştină Dumnezeu este Acela care „răsare soarele peste cei răi şi peste cei buni şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Toate darurile, toate binecuvântările şi toată bunătatea vin astfel de la Dumnezeu. El este Cel care ne dă „pâinea noastră cea de toate zilele”, Iisus Hristos este pentru sufletul nostru pâinea vieţii. În fiecare zi, în fiecare clipă, cu El trebuie să trăim, să-L avem înlăuntrul nostru, să fie hrana noastră şi „arvuna vieţii veşnice”. De la El avem cuvintele: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el”.
Avem nevoie să ne hrănească cu învăţătura Sa, să ne ajute cu puterea Sa dumnezeiască, dar mai mult decât atât să ne hrănească cu trupul şi sângele Său în Sfânta Taină a Impartasaniei.
Săturarea mulţimilor şi a noastră a tuturor, prin purtarea de grijă a Domnului, nu însemnează că noi trebuie să aşteptăm să ne vină totul de-a gata şi, încrezători în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, să nu mai facem nimic.
Când Mântuitorul atrage atenţia celor din jurul Său asupra păsărilor cerului, despre care spune că „nici nu seamănă, nici nu seceră, nici adună în jitniţe şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte” (Matei VI, 26) şi când le spune: „priviţi la crinii câmpului cum cresc, ei nu se ostenesc nici nu torc şi zic vouă că nici Solomon, in toată măreţia sa, nu s-a îmbrăcat ca unul din aceştia” (Matei VI, 25-29).
El nu spune să nu lucreze, să nu muncească, ci numai le arată că patima de îmbogăţire, de îngrămădire de averi este potrivnică omului adevărat care e bine să se mulţumească cu ceea ce este de trebuinţă, iar din prisosul său să dea şi celor aflati in nevoie.
Fie ca minunea înmulţirii celor cinci pâini şi doi peşti, despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi să întărească si să dea un nou avânt credinţei noastre. Aşa cum Iisus a purtat grijă mulţimilor şi noi să purtăm grija semenilor noştri şi să-i ajutăm atunci când vedem că este nevoie de ajutorul nostru, oferindu-le şi noi, după posibilităţi hrana trupească şi sufletească.
Făcând aşa, devenim împlinitori ai cuvintelor Domnului, care zice: „întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut”. Amin !
