Dramaturgul Valeriu Butulescu, autorul piesei de teatru „Infinitul Brâncuși”-jucată pe scene ale teatrelor din China, Grecia, fiind tradusă în mai multe limbi-a scris, luna trecută, câteva mini-eseuri (cum singur le-a descris n.red.) despre Japonia. Târgujian la origini, Valeriu Butulescu a povestit în minunatul lui stil o întâmplare impresionantă, trăită într-un tren pe când se afla în vizită la Tokio. „Stăteam comod în scaun, când a venit controloarea. S-a uitat la bilet, după care, printr-un gest graţios a îngenuncheat în faţa mea. Am înlemnit. Şi-a cerut scuze. Mi-a explicat în engleză că am greşit trenul (…) E o plăcere să trăieşti într-o asemenea ţară, printre asemenea oameni”, a scris Valeriu Butulescu.
Eseurile dramaturgului Valeriu Butulescu au fost publicate în mediul online la jumătatea lunii trecute, fiind citite de foarte mulți internauți. Târgujianul stabilit de ani de zile la Petroșani a povestit o întâmplare care l-a impresionat și care a atras foarte mult atenția cititorilor săi: în Tokio, s-a urcat din greșeală în alt tren, iar atunci când controlorul-o japoneză-a îngenuncheat în fața sa a încremenit, neștiind ce se întâmplă! Japoneza voia să îi spună, în cel mai politicos mod cu putință, că greșise trenul. În Japonia, a-i vorbi cuiva de sus este cea mai mare impolitețe! „La Tokio, am urcat din greşeală în trenul superexpres spre Hiroşima. Era destinaţia dorită, dar aveam bilet mai ieftin, de expres. Stăteam comod în scaun, când a venit controloarea. S-a uitat la bilet, după care, printr-un gest graţios a îngenuncheat în faţa mea. Am înlemnit. Şi-a cerut scuze. Mi-a explicat în engleză că am greşit trenul. S-a uitat pe o minusculă tabletă electronică, spunându-mi că trebuie să cobor peste cinci minute, şi peste alte trei voi avea tren, conform cu biletul meu. Şi mi-a restituit biletul, zâmbind, ţinându-l cu ambele mâini. Şi iar şi-a cerut scuze. După care s-a ridicat, a făcut o plecăciune şi a plecat, cu paşii aceia mărunţi şi graţioşi pe care îi vedem în filmele lor. Am întrebat un prieten japonez de ce doamna a îngenuncheat în faţa mea. M-a lămurit. Eu stăteam în scaun, iar ea voia să-mi vorbească. La ei, a vorbi de sus cuiva este o mare impoliteţe. La fel de nepoliticos este să dai ceva cuiva cu o singură mână. Un lucru se oferă numai cu două mâini. Chiar dacă e vorba de un bilet de tren”, a scris Valeriu Butulescu.
Respect, civilizație, educație
Valeriu Butulescu a mai scris despre curățenia de pe străzile din Tokio, despre respectul pe care îl au japonezii față de semenii lor, indiferent de ce naționalitate sunt aceștia, despre educația și frumusețea acestei țări. „Civilizaţie. Am observat nişte ciudăţenii în Japonia. Peste tot pe unde am fost, prin marile oraşe, aproape că nu vezi coşuri de gunoi. Sunt rarisime. Nici măcar în luxoasele vagoane de cale ferată, de o curăţenie incredibilă. A arunca gunoiul tău într-un coş public e socotită o treabă dubioasă. În tren, dacă un japonez mănâncă o portocală, scoate o punguţă de plastic, pune acolo cojile şi le ia cu el. (…) În mentalitatea lor, gunoiul e o treabă intimă, a fiecăruia, trebuie discret rezolvată. Am făcut pariu cu un coleg că într-o oră de plimbare nu găsim pe jos un muc de ţigară. Şi n-am găsit. E o plăcere să trăieşti într-o asemenea ţară, printre asemenea oameni”, spunea dramaturgul.
În timpul șederii în Japonia, Valeriu Butulescu a vizitat și un templu istoric situat într-o minunată zonă montană. Acolo a putut observa o altă caracteristică a felului în care se comportă japonezii, a educației pe care aceștia o primesc în familie și nu numai: „În Japonia, oamenii sunt crescuţi de mici, în spiritul respectului faţă de ceilalţi. Am fost în munţi, la un templu istoric, foarte vizitat. Era în apropiere un izvor superb, cu apă potabilă, tămăduitoare după tradiţie. Lângă izvor erau mai multe căni metalice, frumos modelate, cu care vizitatorii luau apă din izvor şi beau. Am luat şi eu o cană şi, prevăzător, am clătit-o cu apă, apoi am băut şi am pus-o la loc. I-am studiat pe japonezi. Ei procedau invers! Luau cana, nu o clăteau, beau apă din ea, apoi o clăteau cu grijă şi o puneau la loc. Gândirea lor diferea radical de a mea. Ei aveau încredere în semenii lor, convinşi că aceştia au clătit cana după ce au băut! Şi se gândeau la ei, atunci când clăteau cana folosită. Ca următorul să poată bea cu încredere. Un exemplu banal, care spune multe. (…) Japonezii, în cea mai mare parte sunt atei sau liber cugetători. Dar iubirea japonezului faţă de aproapele său este sinceră, dobândită prin secole de educaţie. Îndrăznesc să spun că e mult mai puternică decât la creştini”, a scris Valeriu Butulescu
