Demența Alzheimer atinge tot mai multe persoane în ultima vreme. Afectează nu numai pacientul, ci și pe cei din jurul său, cu predilecție familia, care se vede deodată bulversată în existența sa cotidiană, obligată să facă eforturi pentru a îngriji un om drag, dar atât de schimbat de această patologie. Ca și pacientul cu demență, își pierde treptat autonomia, devine dependent, dificil, uneori chiar agitat și violent, atât de departe de omul pe care l-am cunoscut și iubit cândva.
În România, majoritatea pacienților încă ajung târziu la medic, când deja boala a făcut ravagii, când ameliorarea e dificil de obținut, poate chiar imposibilă, ducând, într-un final, către invaliditate și moarte. De aceea, este important de știut că patologia alzheimeriană începe cu luni sau chiar ani înainte ca pacientul să prezinte manifestările evidente ale demenței și că dacă s-ar interveni medical la început, când încă nu s-a instalat încă demența ci doar un ușor deficit cognitiv, evoluția cazului ar fi cu totul alta.
Deficitul cognitiv minor, pe care literatura medicală îl denumește „mild cognitive impairment”, apare în general la pacienții predispuși la demență, 30-50% evoluează către demență, aflați de regulă în jurul vârstei de 65 de ani, deși este cunoscut faptul că există cazuri și la vârste mai tinere și, desigur, mult mai avansate! În această etapă a bolii, pacientul este capabil să desfășoare activități zilnice normale, fără afectarea vieții sociale sau profesionale, are o funcție cognitivă în general încă normală, dar se plânge frecvent de alterarea memoriei.
Unii pacienți, mai ales cei scolarizați și cu nivel intelectual ridicat, observă că se petrece o schimbare în capacitatea lor de a memora și de a-și reaminti și încearcă, o bună perioadă de timp, să nege și să mascheze acest fenomen în diverse moduri (agende personale în care își notează tot, adoptarea unei rutine zilnice stricte, limitarea comunicarii cu persoane care ar putea să le observe deficitul cognitive, etc.). Acesta este momentul când, dacă persoana în cauză ar fi supusă consultului medical, testele neuropsihice ar surprinde o scădere obiectivă a performanțelor caracteristice vârstei pacientului și s-ar putea interveni din timp în evoluția bolii. Pentru că, deși este o boală care nu se vindeca, demența Alzheimer are la bază mai mulți factori, unii modificabili iar alții, din păcate, nemodificabili, care favorizează instalarea sa. Factorii nemodificabili sunt moștenirea genetică a fiecăruia. Factorii modificabili sunt biologici și de mediu.
Dacă genetica e implacabilă, putem însă acționa la nivelul factorilor modificabili astfel: tratarea corectă a tensiunii arteriale, tratarea diabetului zaharat atunci când acesta există, corectarea dislipidemiilor (nivel crescut de grăsimi în sânge), oprirea fumatului și a consumului de alcool, identificarea și corectarea deficitului de vitamina B12 și fosfați, aport corect de antioxidanți (vitaminele A, C, E), dietă bogată în acizi grași omega 3, menținerea unei activități sociale și intelectuale bogate, evitarea stresului.
De asemenea, se poate administra, la recomandarea medicului, medicație neuroprotectoare (extract standardizat de ginkobiloba, hidrolizat de proteină din creier de porcină, pramiracetam etc.) care în unele studii și-au demonstrat eficienț în stadiile incipiente ale bolii.
Un lucru important de precizat este că medicația antidemențială (ex: Memantina, Donepezil, Rivastigmina sau Galantamina) este indicat de către medic doar în cazurile în care pacientul este deja diagnosticat cu DEMENȚĂ, nefiind recomandat în etapa de deficit cognitiv minor (mild cognitive impairement), nici ca profilaxie a demenței. În toată această istorie, adesea tristă, a demenței Alzheimer, cel mai important pentru pacient rămâne însă sprijinul celor din jur, începând cu familia și terminând cu personalul medical.
Cristina Eugenia Căliman, medic neurolog
