Claudiu Mărăcine are 34 de ani, iubește istoria de când se știe și spune că urmărindu-l pe tatăl său, care îndrăgea filmele cu teme istorice, a dezvoltat o afinitate pentru această disciplină. A copilărit în satul Andreești, comuna Vladimir, acolo unde s-a născut și marele erou gorjean, Tudor Vladimirescu, iar clasele primare și de gimnaziu le-a urmat tot acolo. A terminat Facultatea de Istorie în 2007, la Universitatea din Craiova, unde a avut profesori dedicați meseriei, de la care susține că a avut multe de învățat, atât în plan științific, cât și spiritual. Totuși, se consideră un autodidact. Și-a făcut debutul profesional la Școala Gimnazială Negomir acum 11 ani, iar în prezent, este profesor titular la Colegiul Naţional ,,Tudor Vladimirescu” şi Şcoala Gimnazială ,,Alexandru Ştefulescu” Târgu Jiu. „Cosider că un dascăl e un adevărat formator de opinie, un modelator de caractere umane şi, în sensul acesta, mi-am dorit să implementez o istorie sinceră elevilor. Deseori, îi pun în situaţii să îşi exprime opinia vis-a-vis de subiectele controversate sau pesonajele controversate din cadrul istoriei universale sau naţionale”, ne spune profesorul Claudiu Mărăcine. Prin metodele sale de predare a reușit să facă performanță cu elevii săi, de care este foarte mândru, obținând mai multe premii la olimpiadele de istorie.
Reporter: Ce fel de copil ați fost și ce vă lipsește cel mai mult din anii copilăriei?
Claudiu Mărăcine: Un copil care, cred eu, nu a făcut probleme părinţilor. Mergeam zilnic aproximativ 7 km până la şcoală şi după aceea mergeam cu vacile la păscut, pe deal, unde îmi şi făceam temele. Dar au fost ani foarte frumoşi şi, evident, îmi lipsesc foarte mult prietenii din copilărie, majoritatea plecaţi in strainătate.
Reporter: De când sunteți pasionat de istorie și care ar fi propria dumneavoastră definiție a acestei discipline?
Claudiu M.: De când mă ştiu. Tatăl meu, pasionat de istorie, se uita la tv, la filmele cu teme istorice şi de aici, probabil, afinitatea către istorie pe care o au şi fraţii mei; dar nu s-au orientat spre facultăţile de istorie. Pentru mine, istoria este o ,,geografie în mişcare’’ şi, în acest sens, le dau elevilor mei ca exemplu campionatul mondial de fotbal din 1990, (că tot se apropie acum) desfăşurat în Italia şi unde, în grupe, România a învins URSS-ul, stat care nu mai există astăzi pe harta Europei şi nici R.F.G., campioana mondială din 1990.
Reporter: La ce altceva vă mai pricepeți și ce vă place să faceți în timpul liber?
C.M.: Mă pricep la şah şi, scuzati-mi lipsa de modestie, mă consider foarte bun pentru un jucător neprofesionist. În timpul liber citesc, în mod special, memoriile unor lideri politici cum ar fi cele ale lui I.G.Duca, primul-ministru asasinat de legionary, în decembrie 1933, pe peronul gării din Sinaia. În rest, în parc cu fetiţa mea de un an şi trei luni.
Rep.: De ce ați optat pentru meseria de dascăl și cum vi s-a părut primul an în învățământ?
C.M.: Consider că un dascăl e un adevărat formator de opinie, un modelator de caractere umane şi în sensul acesta mi-am dorit să implementez o istorie sinceră elevilor. Deseori, îi pun în situaţii să îşi exprime opinia vis-a-vis de subiectele controversate sau pesonajele controversate din cadrul istoriei universale sau naţionale. Primul an de învăţământ a fost foarte greu cu un consum uriaş de energie datorat emotiilor.
Rep.: Au existat și obstacole de-a lungul carierei dumneavoastră? Care au fost acelea?
C.M.: Da. Cred că prin 2011 am vrut sa renunţ şi să plec în Italia, la fraţii mei, din cauza salariului foarte mic. În urma tăierilor salariale de atunci, aveam undeva la 600 lei. Dar nu am plecat deoarece pasiunea la catedră a întrecut latura pecuniară.
Rep.: Care credeți că sunt deficiențele sistemului educațional român?
C.M.: Sunt foarte multe, în special, latura asta financiară din cauza căreia tot mai puţin elevi îşi aleg o carieră didactică. Este un volum uriaş de muncă cauzat de multitudinea hârtiilor care trebuie făcute. Consider că timpul pierdut poate fi fructificat efectiv cu elevii.
Rep.: Numiți un lucru benefic care, odată implementat, ar produce o schimbare semnificativă în educație.
C.M.: Maxim 15 elevi în clasă ar schimba multe, în primul rând, ar oferi şansa la o ierarhizare cât mai corectă .
Rep.: Ați avut și elevi problemă? Cum v-ați descurcat cu aceștia?
C.M.: Da, sigur! Toţi profesorii au întâlnit astfel de elevi. De fiecare dată i-am pus in situaţia să gândească din perspectivă multiplă şi nu i-am lăsat corigenţi cum fac unii. Nu mă răzbun pe elevi, eu chiar îi consider prieteni, parteneri de lucru, evident, într-o atmosferă academică.
Rep.: Cum reușiți să îi faceți pe copii interesați de ora de istorie?
C.M.: Caut tot timpul să nu se plictisească; caut pentru fiecare lecţie câte o ,,poveste’’, ceva interesant care să-i scoată din starea de letargie. Apelez la anumite ,,picanterii’’ ca să devină interesaţi, ulterior, de evenimentele istorice aferente programei şcolare. Când, întâmplător, unui elev îi suna telefonul în timpul orei nu recurg la mustrări, ci îl întreb ceva de genul: Cine a inventat telefonul? Când a avut loc prima convorbire la telefonul mobil? Ce companie a produs primul telefon mobil?
Rep.: Pregătiți tinerii pentru Olimpiada de Istorie; care sunt elevii care s-au făcut remarcați în acest domeniu și cum vă simțiți când știți că ați contribuit la reușita lor?
C.M.: Este o onoare pentru mine să fac acest lucru. Este, în opinia mea, apogeul unei cariere didactice. Este o onoare să am elevi ca Theona Moţa, care respiră istorie. O apreciez foarte mult şi este cel mai bun elev întâlnit în cariera mea de până acum. A ajuns la un nivel uriaş de cunoştinţe şi cel mai important este faptul că progresează de la an la an, îşi doreşte din ce în ce mai mult. Anul acesta a obţinut locul I (99 puncte din 100) la Olimpiada Naţională de Istorie, clasa a X-a, desfăşurată în aprilie la Alba Iulia.
Nu este singurul meu motiv de mândrie; la clasa a VIII-a, Alecsis Roşca, de la Şcoala Gimnazială Alexandru Ştefulescu, a luat locul III la Natională. De asemenea, îl apreciez foarte mult pe ,,Tocqueville’’, cum îi spun eu, şi sper să continuăm şi la clasa a IX-a, la CNTV.
Rep.: Ce personalități din istorie admirați?
C.M.: Apreciez clasa politică românească din a doua jumatate a secolului al XIX -lea si începutul secolului XX, în frunte cu Brătienii, care au realizat marile deziderate naţionale: Unirea Principatelor de la 1859, Independența de stat, în 1878 şi Marea Unire de la 1918.
Rep.: Este trecutul românilor mai frumos decât viitorul? Arguemntați.
C.M.: Sper să nu fie aşa pentru că românii (clasa de mijloc) nu au dus-o bine niciodată. Nu trebuie să picăm în capcana aceea: chiar dacă Mihai Viteazul a realizat Unirea de la 1600, nu înseamnă că românii au dus-o mai bine, au trăit mai bine. Politic vorbind, prezentul şi viitorul nu se pot ridica la nivelul trecutului de care vorbeam deoarece avem o clasă politică formată în comunism şi se pare că îşi lasă amprenta şi asupra generaţiilor viitoare. Totuşi, să fim optimişti şi să credem în spusele lui Eminescu din poezia ,,Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie”: ,,la trecutu-ţi mare, mare viitor!’’
Rep.: Ce ar trebui să reținem din istoria noastră? Repetăm greșelile din trecut sau am învătat din ele?
C.M.: Că idealul naţional nu trebuie lăsat la o parte nici în actualul context european. Trebuie să ne promovăm valorile în continuare. Am întâlnit copii care la un meci de fotbal nu ţineau cu naţionala României, ci cu adversara. Trebuie să ne întoarcem puţin la naţionalism, evident, fără să cădem în patima extremelor. Din păcate, uităm repede trecutul şi nu învăţăm din greşelile istoriei. Dar, ce nu trebuie să uităm, este faptul că România modernă s-a clădit pe valorile occidentale la care trebuie să ne raportăm, în continuare, fără să uităm sau să negăm originea noastră nobilă: originea latină.
