Viața trece. Mult prea repede. Și poate cel mai dureros adevăr e că în toată goana asta…ajungem să ne dăruim pe bucăți. Să ne oferim timpul, energia, inima – sperând că va conta. Că oamenii vor ține minte. Că vor rămâne.
Când ești sus, lumea e caldă. Te sună, te laudă, te caută. Primești mesaje, zâmbete, promisiuni. Ești iubit – sau cel puțin așa pare. Nu pentru cine ești tu ca om, ci pentru ce ești în momentul ăla. Pentru ce reprezinți.
Dar funcțiile trec. Puterea dispare. Luminile se sting. Și, uneori, nici măcar nu apuci să cobori – ci ești uitat pe drum.
Când nu mai ai nimic de oferit, nu te mai caută nimeni.
Și nu pentru că ai greșit cu ceva. Nu pentru că nu ai dat, ajutat, luptat, oferit. Ci pentru că așa sunt oamenii. Grăbiți. Superficiali. Cu memoria scurtă și cu interesul lung.
Telefonul care suna zilnic nu mai scoate niciun sunet. Iar ușa la care veneau toți cu zâmbetul pregătit rămâne închisă. E liniște. Și ești tu. Doar tu.
Poate că ăsta e cel mai greu moment din viața unui om: nu când pierde o funcție, ci când își dă seama cât de puțini oameni i-au fost aproape cu adevărat.
Și totuși, chiar și în tăcerea aia, există ceva profund. O lecție. O trezire. Înveți să nu te mai agăți de aplauze, de mulțimi, de zeci de „prieteni” care nu sunt acolo decât atunci când le e convenabil. Înveți să prețuiești puținul care rămâne.
Un apel sincer. O mână pe umăr. O privire care nu cere nimic. Acolo e adevărul. Acolo e omenia.
Pentru că, la final, nu contează cât de sus ai ajuns. Contează pe cine ai avut lângă tine când ai căzut.
Și da…viața trece. Mai repede decât ne place să recunoaștem. Așa că dacă avem norocul să mai fim căutați, văzuți, iubiți cu adevărat – să nu uităm să fim și noi acolo pentru ceilalți.
Nu doar când strălucesc. Ci și când se sting.
