La baza oricărei comunități trebuie să primeze respectul față de locuitorii acesteia. În cultura tradițională gorjeană, oamenii se respectau între ei folosind diverse apelative, unele din ele supraviețuind până în zilele noastre. Apelativele și formulele de salut erau adresate în funcție de gradul de rudenie, vârstă sau poziție socială. De exemplu, „sărut-mâna” era o formulă de salut folosită când se întâlnea un preot, învățător sau un boier. Mult mai târziu, după emanciparea femeii, bărbații au început să salute doamnele din sat în această manieră.
Odinioară, o zi obișnuită din viața unui sătean se rezuma la muncă și treburile gospodărești. Totul se desfășura într-o ordine firească, fiecare știindu-și rolul pe care îl avea. În familii, chiar și copiii erau implicați în săvârșirea muncilor. Respectul pe care și-l purtau unii altora îi ajuta să colaboreze firesc, ajutându-se reciproc. Părinții se adresau copiilor cu apelative ca: „mă”, „măi”, „bă”, „băi”, iar copiii se adresau celor neînrudiți și mai în vârstă cu „nea”, „nene”, „tanti”, „unchiule” sau „mătușă”. Și cei mici erau educați să-și respecte frații cei mari care munceau sau aveau grijă de copii. Ei li se adresau celor mari cu apelative ca: „nene”, „dodă” sau „dadă”.
Ca o descriere la imaginea postată pe pagina Târgu Jiu Odinioară, gorjeanul Ion Țîrlea povestește cum se desfășurau evenimentele la vremea respectivă: „Bunicul și nepotul în car, mergând la pădure, Runcu, Gorj – 1930. Viața la țară era aspră și munca începea devreme, din fragedă copilărie. Copiii participau la diverse munci, mergeau cu vitele sau aveau grijă de frații și surorile lor mai mici. Aveau un respect deosebit nu numai față de părinți, ci în general, față de toți adulții. Frații mai mici, de obicei, se adresau celor mai mari cu apelativele «nene», «dadă» sau «dodă».”
