Sunetul adolescenței…

Sunetul adolescenței…

- in Editorial, Romania civila, Slider
1506
0

Ea, doar ea, dulcea tinerețe. Nimic mai bun sau mai rău ca ea. Dulcele sunet al adolescenței, în fiecare zi, în fiecare secundă, zguduindu-ți mintea mereu, cum m-aș putea despărți de el? E oare posibil, posibil să mă întrevăd într-o realitate anostă fără să simt mugurii fragezi ai vârstei de aur? Într-o așa lume nu cred că pot să trăiesc, să respir, să visez. Aș vrea să se oprească timpul în loc, ce aș vrea să nu știu ce se află după paravanul tinereții, ce mistere, ce secrete întunecate se găsesc în realitatea pe care încă nu o putem privi. Dacă te chinui, poți să simți amarul singurătății, amărăciunea în care îți lași visele de o parte și începi să mergi înainte, să păsești prea nesigur, prea irelevant, ca toți ceilalți, în aceelași ritm banal.

Într-o așa viață, beatitudinea dispare, tot ce a fost mai măgulitor se evaporă, încet, dar cu o direcție sigură. Orice vis e capabil să dispară odată ce timpul trece. Timpul trece și ne lasă în urmă zilele de glorie și zilele frumoase și ne minte că și prezentul poate fi frumos. Dar nu va fi, niciodată nu va fi la fel precum gloria trecutului. Niciodată n-o să-ți aducă acele sentimente, acele gânduri pure, atât de pure încât erau oarbe la ce exista cu adevărat.

Ce exista cu adevărat? Oare universul, el, se învârte în jurul meu? Sau eu doar îmi petrec insignifiantă viața în jurul lui? Aștept minuni care n-o să se împlinească? Aștept o stea să-mi cadă în brațe? Sau poate am o șansă, o șansă în propria voință, în propria ardoare de a ajunge unde visez? Nu știu, ce n-aș da să știu. Până la urmă, ce n-ar da oricine să înțeleagă un pic din lumea asta în care suntem abosrbiți, într-un final poate și uitați.

Însă fiorii adolescenței? Ei, ei nu o să ți-i aducă nimeni înapoi, romatismul, dorință pentru tot ce e mai bun în lume, râsetele, iubirea, nebunia, disperarea, tristețea, fericirea… Poate că o să-mi ia timpul asta crud totul… poate o să plâng pentru ce mi-a luat și o să-mi doresc ca toți ceilalți să mi le aducă înapoi, dar din câte știm, nimeni n-a primit o asemenea favoare din partea universului, așa că, mai bine încep să mă obișnuiesc cu gândul ca, odată vor dispărea toate, prea rapid ca să mi dau seama și voi intra în rândul banalității. Sau, mai bine, pot să mai gust puțin din fructul nebuniei, doar puțin, puțin până nu dispare. Să mă bucur de fiecare secundă, bună, rea, inimaginabilă, prea reală… să nu mai plece niciodată, să mi lase cineva viața așa. N-am știut să apreciez nimic, dar acum știu că nimic nu e mai valoros decât tinerețea, așa că, cineva, să mi lase ce mi-a rămas, să mi lase totul aici, să mi lase gândurile în pace, să nu-mi fure nimic din ce mi se cuvine. Sau din ce cred că mi se cuvine, azi, acum, în clipa asta.

Clipele… sunt infinite, doar până atunci când realizez că nu mai ai multe și răsufli și te agiți să tragi cât mai mult de ele înapoi, să le îmbrățișezi cât de mult mai apuci până să plece și să te lase cu ochii în soare, cu gândul la frumusețea lor neprețuită. Tu, dulcele sunet al adolescenței, nu mă părăsi. Încă nu mi-ai lăsat destule semne, încă nu m-ai învățat destule, încă nu am zâmbit destul cu tine, așa că, te rog… te rog stai, stai până când lumea se va sfârși, nu mă părăsi. Tu, sunet al adolescenței, al râsetelor, nopților târzii, al planșetelor, dimineților timpurii, al iubirii după-amiezilor fumurii… tu, sunet al fericirii nu mă lăsa, nu mă lăsa nicicând. Știi atât de bine ca tu ești tot ce am acum, tot ce pot să-mi permit să am, oh tu…

Autor: Romina Vieru

Lăsați un Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *